"În zilele de după catastrofă, eram cu orchestra şcolii în cea mai mare tabără de pionieri din URSS, Artek. Cu noi erau şi mulţi copii din Belarus şi Ucraina. Aveam 14 ani şi habar n-aveam de ce erau copiii ăştia acolo", spune Oleg Mutu în caietul de presă al filmului, laolaltă cu ceilalţi membri principali ai echipei.
V subbotu, care a avut proiecţia de presă în dimineaţa zilei de 14 februarie 2011 (Oleg Mutu nu a venit la Berlin), pleacă de la o idee interesantă: un tânăr membru de partid angajat al centralei de la Cernobîl, Valeri Kabish, e martorul exploziei din 26 aprilie 1986, dar va încerca fără succes (dar şi fără entuziasm) să-şi salveze prietenii şi iubita, şi să fugă din oraş.
Suntem cu el încă de la începutul filmului, urmărindu-l prin intermediul aparatului de filmat scuturat la maxim de Oleg Mutu. Valeri fuge trei kilometri să vadă ce se întâmplă şi asistă fără să vrea la o întâlnire a unor superiori unde află cât de grav e evenimentul.
În ziua următoare, pentru că se decisese pe linie de partid să nu se facă vâlvă, oraşul îşi continuă existenţa obişnuită. Valeri trebuie să aştepte ca prietenii din fosta lui trupă rock să cânte la o nuntă, aşa cum era angajamentul, ca să plece cu toţii.
Alexander Mindadze a dorit, după propriile declaraţii, să realizeze nu o reconstituire documentară, cât o metaforă cinematografică a momentelor imediat următoare catastrofei. Foarte frumos.
Aparatul de filmat e de la început şi până la sfârşit martorul implicat al haosului în care Valeri se scufundă - haos pentru că, deşi oamenii nu sunt conştienţi de proporţiile catastrofei, ei se îneacă nu într-o "euforie a dezastrului", ci într-o adevărată beţie.
Din păcate, mai multe obstacole se aşează în calea regizorului. Primul e scenariul prea declarativ la început - când suntem puşi imediat în temă cu nivelul tragediei -, pe urmă pierdut în intenţionata-i confuzie.
Dacă scenaristul-regizor a dorit o tratare din punctul de vedere al personajului principal care, deşi are iniţiativa evadării, e conştient de la bun început că aceasta e inutilă, pe parcurs se pierde în ceea ce crede că e o dilatare inteligentă a timpului.
Aparatul de filmat înregistrează momente (mai ales muzicale) lipsite de importanţă, iar spectatorul - atras la început de subiect şi de abordare - se va plictisi tot mai mult. Plus că imaginea scuturată devine agresivă - cu atât mai mult cu cât prim-planurile sunt montate foarte strâns.
Existau câteva premise la început care te făceau să simţi dramatismul momentului. De pildă, scurta deplasare cu maşina a lui Valeri şi a şefului spre reactor. Aparatul Roentgen măsoară un nivel de radiaţie tot mai mare, iar în momentul în care Valeri sare din maşină şi atinge pământul, aproape că simţi în palme atingerea otrăvită a solului.
Pe urmă, firul narativ devine intenţionat haotic, dar rezolvările de situaţie nu sunt justificate nici măcar de ideea de haos. Eroul intră în jocul prietenilor care vor să cânte la nuntă, şi când nu priveşte trist în gol se îmbată, sare la bătaie sau îşi îmbrăţişează compulsiv tovarăşii.
Alexander Mindadze a făcut un film cu mintea, nu cu sufletul. Dacă opera sa nu convinge, e pentru că personajelor le lipsesc trăirile autentice, justificate. Între emoţie şi reacţia viscerală, sinapsele sunt rupte, iar replica unui personaj ajunge să rezume foarte bine întreg filmul - Nervi şi radiaţii.
Ralph Fiennes îl updatează neconvingător pe Shakespeare
Primul lungmetraj semnat ca regizor de Ralph Fiennes, Coriolanus, adaptează şi updatează tragedia târzie a lui Shakespeare, plasând-o în zilele noastre într-o zonă de conflict care ar putea fi ori fosta Iugoslavie (s-a filmat mai ales în Serbia), ori Afghanistan.
Filmat de Barry Ackroyd, nominalizat la Oscar 2010 pentru The Hurt Locker, Coriolanus pare adesea că se desface în două filme: unul de război şi, când Fiennes (în rolul principal) începe să declame ca de pe scândura scenei, într-un film de epocă.
Nu e o noutate că piesele lui Shakespeare sunt actuale. Orice operă de artă adevărată poate fi actuală în orice epocă. Ce face Ralph Fiennes, care e un actor antrenat în Shakespeare pe scenă, e să adapteze piesa mai ales la nivel imediat, adică în datele ei exterioare.
Cu ce rămâi din film? Cu amintirea multor secvenţe de luptă, cu imaginea uniformelor kaki, cu sângele şi praful de pe feţele combatanţilor, iar, pe de altă parte, cu senzaţia că ai văzut un colaj de alte filme şi motive ale unei parabole moderne despre război şi politică.
Pe cât de declamativ e Ralph Fiennes (care, cu figura brăzdată de cicatrice şi capul ras te trimite obsesiv la The English Patient), pe atât de aşezat şi de modern e jocul celorlalţi actori, în special cel al Vanessei Redgrave, a cărei postură de "mumă a lui Ştefan cel Mare" e înmuiată de o inteligenţă de joc şi de o eleganţă care ridică multe scene.
Gerald Butler, ales - Fiennes a confirmat-o, pe considerente care ţineau de statură, pare să se descurce mai greu cu complicatul text decât o făcea în filmul care l-a impus şi spre care trimite şi el, 300.
Cât despre încărcătura erotică dintre Coriolanus şi duşmanul său devenit aliat Tullus Aufidius, Ralph Fiennes n-a negat-o la conferinţa de presă, motivând că ea e proprie pieselor shakespeariene.
Până acum, în fruntea preferinţelor criticilor care alcătuiesc juriul ad-hoc pentru revista Screen International, cele mai multe voturi le întruneşte filmul american de debut Margin Call, film cu o distribuţie de prestigiu - Kevin Spacey, Demi Moore, Paul Bettany, Jeremy Irons, Stanley Tucci - şi un subiect încă fierbinte - declanşarea crizei financiare de pe Wall Street, în 2008.