În 2010 a fost Anul Gustav Mahler, iar în 2011 este din nou Anul Mahler. Filarmonica "George Enescu" încearcă să se apropie de ideea de integrală pe parcursul a doi ani, iar la Sala Radio pot fi ascultate unele dintre capodoperele mahleriene.
Crizele, rupturile, conflictele pe care Mahler le-a reflectat în muzica sa în urmă cu mai bine de un secol sunt cele ale epocii noastre, la fel suprimarea barierelor între genuri şi stiluri, explozia formelor, prăbuşirea valorilor tradiţionale şi marile întrebări care rezultă din toate acestea. Mahler este contemporanul lui Freud sau Kafka - toţi trei evrei şi originari din Boemia - şi este unul dintre pilonii revoluţiei spirituale petrecute în Viena începutului de secol XX.
Un meloman rafinat nu va rata întâlnirile bucureştene cu muzica lui Mahler, fie că a fost deja la Simfonia a VI-a în versiunea dirijorală a lui Camil Marinescu sau Simfonia a V-a sub bagheta lui Horia Andreescu, la Ateneu, alături de Orchestra Filarmonicii, fie că va fi interesat de versiunea olandezului Theo Wolters - dirijor-asistent al maestrului Mariss Jansons la Royal Concertgebouw Orchestra - la prima simfonie a lui Mahler programată pe 18 februarie 2011, la Sala Radio, precedată în aceeaşi seară de celebrul Concert nr. 5 pentru pian şi orchestră, Imperialul de Beethoven, în versiunea lui Horia Mihail.
Paradoxul ca originalitate
Prima audiţie a Simfoniei I la Budapesta, în 1889, a fost un eşec, iar după acest concert Mahler a renunţat pentru o perioadă la experimentele simfonice. Paradoxurile şi antinomiile sunt cele care dau artei sale originalitatea şi bogăţia. Muzica lui este hrănită de conflictele intime, de aspiraţiile şi de viziunile lui metafizice.
Punct culminant al creaţiei simfonice mahleriene, Simfonia a III-a, în care orchestrei i se alătură Corul Academic şi Corul de Copii, va fi prezentată sub bagheta aceluiaşi Camil Marinescu la 25 martie 2011, tot el urmând să atace Simfonia a VIII-a, Simfonia celor o mie la Ateneu, dar în toamnă, după Festivalul "Enescu". Au fost critici care i-au reproşat lui Mahler că muzica lui este plină de reminiscenţe şi de citate. Totuşi, deşi aparent compusă pentru a şoca şi pentru a provoca, de la simplitatea incitantă a ritmului de marş sau ländler până la facilitatea înşelătoare a liniilor melodice muzica lui este accesibilă doar celor avizaţi.
Schimbările bruşte de stare, contrastele abrupte, sonorităţile aspre, culorile violente, celebra "eterogenitate" de stil sunt elemente care fac muzica lui foarte uşor recognoscibilă, dar nu şi foarte populară. Proporţional cu supradimensionarea simfoniilor sale, această aniversare în doi ani succesivi - 2010 şi 2011 - ne oferă ocazia de a ne lămuri pe viu, chiar şi la Bucureşti, de ce Mahler a fost venerat sau detestat, uneori simultan, uneori chiar de aceiaşi critici sau iubitori de muzică în etape succesive ale vieţii.