Gazdă solicitată, până în 1989, a unei multitudini de evenimente literare şi artistice (când instituţia căreia îi aparţinea se numea Universitatea Populară), sala Dalles, deşi rămasă astăzi doar la nivelul unei mici scene de concert, continuă cu succes să-şi etaleze potenţialul acustic de o specificitate aparte. Printre formaţiile care au "profitat" de această virtute (care se poate transforma şi în defect, fiindcă din sală se poate percepe orice greşeală şi orice desincronizare), s-a aflat, înainte de Crăciun, orchestra Philarmonia a Centrului Naţional de Artă "Tinerimea Română", sub bagheta dirijorului său curent, Nicolae Iliescu.
Împreună, într-o vizibilă simbioză expresivă, ansamblul şi dirijorul au călăuzit auditoriul pe sinuosul drum dintre baroc, clasicism şi contemporaneitatea de orientare neoclasică, un traseu ce se suprapune, în general, cu preferinţele publicului de pretutindeni. Alcătuit din capodopere ale creaţiei muzicale universale precum Concerto grosso în re minor op 3 nr.11 şi Concertul în Re major RV93 pentru chitară şi orchestră, ambele de Antonio Vivaldi, urmate de Sarabanda, Giga şi Badineria de Arcangelo Corelli pentru a se încheia cu Divertismentul în Re major K 136 de W.A:Mozart, programul concertului Philarmoniei a inclus şi un remember al modalismului baroc realizat de Dan Dediu şi numit Codex Brassoviensis - punte nedisimulată între trecutul glorios şi prezentul cu valoare incertă a artei sunetelor.
Prin intermediului chitaristului Mihai Cojocaru, arcuirile sensibile ale Concertului vivaldian în Re major s-au dizolvat discret în creuzetul coloristic al repertoriului orchestral, la fel cum construcţia filigranată în nuanţe scăzute a unei bijuterii sonore de largă audienţă precum Badineria lui Arcangelo Corelli a fost pusă în valoare cu maximă acurateţe expresivă. La antipod, începutul şi finalul programului Philarmoniei aparţinând lui Vivaldi şi lui Mozart, respectiv Concerto grosso op 3 nr.11 şi Divertismentul în Re major K 136 au conferit strălucire întregului periplu componistic, copertat cu virtuozitate şi aplomb de către ansamblul condus de Nicolae Iliescu.
Merită apreciată o dată în plus, în contextul acestei reuşite seri concertante oferite ca dar de Crăciun (din păcate prea puţin mediatizate la nivelul publicului larg), bucuria vizibilă cu care şi dirijorul dar şi fiecare membru al Philarmoniei se apropie de partitura interpretată, implicându-se intelectual şi emoţional în "carnea" substanţei muzicale. Departe de a se cantona în limitele unui anumit stil ori unei anumite epoci, Philarmonia este unul din puţinele ansambluri orchestrale autohtone care, de la înfiinţare, şi-a propus să promoveze atât creaţiile de vârf ale muzicii universale cât şi contemporane româneşti, şi în fiecare apariţie publică reuşeşte să-şi ţină promisiunea, respectându-şi statutul valoric. Este o performanţă pe care am dori-o mai des semnalată în România!