La 75 de ani, Aurelian-Octav Popa a urcat pe scenă în tripla calitate de dirijor, clarinetist şi orchestrator, uimind din nou auditoriul cu talentul, inspiraţia şi puterea sa de comunicare artistică. Ascultam fascinat frazele muzicale mozartiene cântate la clarinet cu un simţ estetic desăvârşit. Realiza diminuendo-ul magnific. La un instrument cu ancie, riscul de a compromite emisia atunci când scazi intensitatea dincolo de pianissimo este uriaş. Ei bine, Aurelian-Octav Popa vrăjea pur şi simplu clarinetul său, depăşind orice limită : trecea spre inaudibil, depăşea hotarul sugestiei şi pătrundea în sufletul ascultătorului, provocându-i imaginaţia şi oblăduindu-i sensibilitatea, ca nimeni altul. Coloana de aer vibra şi se metamorfoza în sunete cu un timbru pe care îl recunoşti din o mie, de parcă legile acusticii erau dintr-o dată suspendate, iar frumosul muzical devenea undă luminoasă. Mulţi dirijori, instrumentişti ori cântăreţi utilizează agogica - acele fine modificări ale tempo-ului, care prin accelerări ori încetiniri, precum şi prin respiraţii ori prelungiri de durate individualizează interpretarea - însă Aurelian Octav Popa este un corifeu al acestui mijloc expresiv. Ai impresia că atunci când face ca discursul muzical să se odihnească, acolo unde în partitură este notată o coroană, el se înclină, face o reverenţă în faţa unei regine. Iar regina lui încoronată este însăşi arta sunetelor.
După prima parte a Concertului pentru clarinet de W.A. Mozart, publicul a izbucnit în aplauze, trecând peste cutuma care spune că doar la sfârşitul unei lucrări se gratulează interpreţii.
La cererea publicului, dirijorul şi clarinetistul Aurelian Octav Popa, acompaniat de Orchestra de coarde a Filarmonicii George Enescu, a oferit ca supliment muzical, prima parte din Simfonia Salzburgheză nr. 3 în Si bemol major de W.A. Mozart. Ca Preambul, muzicianul român a spus despre această lucrare de tinereţe a compozitorului că reprezintă latura 'romantică' a creaţiei clasicului vienez. Este "o muzică îngerească, în care autorul mozartizează".
Desigur, partea solistică a fost alcătută de Aurelian-Octav Popa, după cum a spus cu modestia sa, preluând temele din partitura viorii prime. Ropotele de aplauze ale auditoriului au răsplătit minunata interpretare.
În a doua parte a serii muzicale de la Ateneu am ascultat Simfonia nr. 3, în la minor, «Scoţiana», op. 56 de Felix Mendelssohn. Orchestra cânta cu elan tineresc. Energia spiritualizată pe care dirijorul o transmitea interpreţilor era molipsitoare. Pentru a marca accentele de pe o culminaţie, gestul dirijoral era însoţit de o mică săritură pe podium. Planurile dinamice contrastante din prima mişcare, Allegro un poco agitato, erau dozate cu multă măiestrie. Iar în partea a doua, Vivace non troppo, aspectul de glumă muzicală a Scherzo-ului era potenţat de ritmica tipic scoţiană. Am remarcat în Finalul simfoniei, Allegro vivacissimo, virtuozitatea compartimentului viorilor prime, cu acele pasaje sprinţare în spiccato. Solo-ul de clarinet şi cel al oboiului au fost cântate cu multă eleganţă şi căldură. De altfel, tempo-ul ales de dirijor a favorizat fluenţa muzicii acestei părţi. Un moment foarte frumos l-a constituit imitarea sonorităţii unui cor bărbătesc.
Acea afinitate care există între artiştii care cântă împreună multe stagiuni s-a substanţializat într-o exemplară 'sudare' sufletească: dirijorul se înţelegea cu muzicienii colegi, dincolo de mişcările vizibile ale baghetei.
Iar publicul a ovaţionat îndelung după încheierea ultimului acord al simfoniei.
Să ne trăiţi ani mulţi, dragul nostru Aurelian-Octav Popa !