Dilema Veche / martie 2011
Bună! Ce faci?
Ostilitatea şi mai ales indiferenţa celor mai mulţi dintre locuitorii ţării noastre faţă de filmele concepute între graniţele ei au atins asemenea cote polare, încît primul produs cinematografic autohton care va sparge gheaţa (adică box-office-ul, şi pentru început bariera de 100.000 de spectatori) va fi primit ca un fel de a opta minune a lumii. E evident că filmul lui Alexandru Maftei, Bună! Ce faci?, a fost făcut cu intenţia de a marca măcar începutul minunii. Ce pot să zic? Mult noroc! Dat fiind faptul că intenţiile lui nu se manifestă într-un mod împiedicat-agresiv, aşa cum se manifestau intenţiile similare ale ultimului blockbuster închipuit marca Andrei Boncea, Ho ho ho, şi cu atît mai puţin într-un mod jegos-agresiv, aşa cum se manifestau intenţiile similare ale ultimului blockbuster închipuit marca Sergiu Nicolaescu, Poker, nu pot să-i doresc răul. Pot, eventual, să estimez că, în pofida injecţiilor sale de sex gratuit, s-ar putea să fi mers prea departe (pentru binele lui) în direcţia nonagresivităţii, a insipidităţii pufoase. Nu-l văd prea bine la Multiplex, printre atîtea filme hollywoodiene: normal ar fi ca, printre chemările lor zgomotoase, adresate emoţiilor primare ale spectatorilor, chiţăitul lui modest să nu bată prea departe. Dintre cele două funcţii de bază ale unei maşinării convenţionale de divertisment popular (aceasta e condiţia la care aspiră) - pe de-o parte gîdilarea, excitarea, agitarea publicului, de partea cealaltă sedarea, anestezierea acestuia -, o îndeplineşte insuficient pe prima şi mai mult decît suficient pe cea de-a doua. Pare făcut pentru un public-ţintă alcătuit din oameni care vor divertisment, dar care nu suportă emoţiile puternice. Oare acest public e suficient de mare pentru ca filmul să spargă box-office-ul cu ajutorul lui? Pînă şi expresia "a sparge box-office-ul" sună prea violent pentru filmul ăsta - un biet şoricel mecanic de culoare roz.

Dana Voicu şi Ionel Mihăilescu joacă versiuni stilizate ale unor "oameni modeşti" - soţ şi soţie. El are o meserie totodată funny şi classy - întoarce paginile partiturilor cîntate de diverşi pianişti. Ea (care şi-a abandonat studiile de Psihologie de dragul lui) are o curăţătorie de haine - una elegantă, decorată retro. Au o casă mare şi, din motive care nu ne sînt explicate, nu-şi fac niciodată griji băneşti. Amîndoi la fel de inocenţi sexual şi de demodaţi tehnologic, ei descoperă Internetul în acelaşi timp (ea de la serviciu, el din turneu, căci acasă n-au computer), se întîlnesc online fără să se recunoască şi încep astfel o idilă de la distanţă. E o premisă posibilă de farsă, numai că, în condiţiile în care personalităţile lor online nu se schimbă deloc faţă de cele din viaţa de zi cu zi (rămîn la fel de cuminţi), iar spectatorului i se arată de la început că ei se îndrăgostesc, de fapt, tot unul de altul, farsa e una lipsită de un ingredient vital: pericolul real al adulterului. Scenarista, Lia Bugnar, cunoaşte principiile arhitecturale ale genului îndeajuns de bine încît să le dea amîndurora cîte o ispită de sex opus (el e curtat de o balerină, ea - de un profesor care-i frecventează curăţătoria), tot aşa cum le dă şi cîte un sfătuitor de acelaşi sex (el are un coleg, ea are o angajată), dar nu ştie să umple aceste forme simetrice: sfătuitoarea eroinei nu are o personalitate destul de comică, sfătuitorul eroului nu prea are personalitate de nici un fel, ambele ispite au încă şi mai puţină, iar eroii le tratează cu indiferenţă. Aşadar, nu există alte surse de umor şi de picanterie în afară de contrastul dintre blajinitatea pluşată a idilei lor online şi blajinitatea pluşată a rutinei lor conjugale, dublat de contrastul dintre toată blajinitatea asta pluşată şi precocitatea sexuală a fiului lor de 17 ani (Paul Diaconescu); primul contrast e anemic de la bun început, al doilea devine tot mai anemic pe parcurs - fiul se transformă repede într-un băiat cuminte. Nu că isprăvile lui de pînă atunci ar fi cine ştie ce - Bugnar nu ştie să-şi dezvolte propunerile de situaţii comice: episodul în care băiatul vrea să se facă actor porno e un fîs (şi gratuitatea lui miroase a disperare scenaristică), iar din faptul că părinţii lui cumpără pînă la urmă un computer, căruia încep să-i dea tîrcoale ascunzîndu-se unul de celălalt, nu iese mai nimic. (Cît despre replici, am rîs la una singură - "Doi oameni pot mînca îngheţată pe stradă şi fără să facă sex între ei" - şi singurul motiv pentru care am rîs este că am înţeles greşit: în loc de "între ei" am auzit "în trei".) Principala idee vizuală a filmului este că lucrurile pe care şi le spun cei doi pe chat apar scrise - fie direct pe ecran, fie pe diverse obiecte pe lîngă care trec protagoniştii (pe un panou dintr-o staţie de autobuz, pe tarabele din piaţă): cerul şi pămîntul se umplu de mesaje tandre, ca în reclamele la tehnologii de comunicare - în lipsa unei tradiţii cinematografice locale care să dicteze normele stilistice ale unei comedii romantice, stilul vizual al filmului se mulează docil pe al reclamelor.

Regia: Alexandru Maftei Cu: Ionel Mihăilescu, Dana Voicu, Paul Diaconescu, Ana Popescu, Adrian Păduraru, Antoaneta Cojocaru, Adriana Trandafir

1 comentariu

  • Ce soricel?
    Stefania Maftei, 27.03.2011, 20:02

    Nu doresc in niciun caz “a ofensa”, ci doar a aprecia, a sustine ceva ce mi se pare frumos, un film special. Incerc din rasputeri sa fiu obiectiva si sa nu contrazic pe nimeni, pentru ca, pana la urma, toti avem dreptul la o parere, mai mult sau mai putin drastica.
    In primul rand, mi se pare nedrept sa condamnam un film care, pentru prima data, incearca sa fie altfel, sa ne spuna altceva si care, dupa parerea mea, chiar reuseste sa se diferentieze intr-un fel de tot ce am vazut pana acum “fabricat” in Romania. Filmul este despre dragoste. Avem nevoie de mai mult decat atat ca sa zambim? Eu nu cred in niciun caz ca cineva si-a propus , inainte de a face filmul asta, sa fie “a opta minune a lumii” sau sa fie un film care sa deschida o poarta spre ceva sau sa socheze. Nu cred nici macar ca cineva s-a gandit de la inceput la rezultat, cred ca sunt niste oamenii care au vrut pur si simplu sa faca un film mai special, pentru ca credeau ca lumea are nevoie sa vada si ceva frumos, ceva mai artistic si, intr-adevar, mai putin agresiv. Pe de alta parte, daca este un film care te face pur si simplu sa te bucuri, fara ca personajele sa traiasca o drama colosala si fara ca tu, ca spectator, sa te simti atacat din toate partile de nenorociri, asta nu insemna ca este insipid sau lipsit de esenta. In consecinta, acestui film nu i se putea potrivi decat un umor subtil, pe langa glumele evidente, iar acestea combinate dau, dupa parerea mea, o ora si jumatate magica in care spectatorul este cu siguranta “atins” de un zambet. Cat despre baiat si “scenele de sex gratuite”, putem privi dincolo de ele si vom observa cum Vladimir se metamorfozeaza pe parcursul filmului, si chiar spre ceva foarte frumos. Este tanar si invata cum sa iubeasca sincer, iar daca stai sa te gandestii la tinerii din ziua de azi si la aceia foarte putini carora li se poate intampla asta, e un gand chiar placut. In privinta actorilor, eu vad un mare plus in acest film, pentru ca este pentru prima data cand actorii vorbesc articulat, corect si rar, iar noi ii putem intelege. Asta spre deosebire de majoritatea filmealor romanesti, in care actorii vorbesc repede o romana stricata. Aici se vede faptul ca actorii din “Buna! Ce faci?” sunt actori care si-au construit cariera pe scena teatrului. Cat despre stilul vizual al filmului, nu mi se pare deloc ca “se muleaza pe cel al reclamelor” decat dintr-un singur punct de vedere. Cum am vazut in general la filmele din Romania, toate cadrele par filmate de operatori care sufera grav de Parkinson. Camera se misca mereu in toate partile, totul este haotic, iar spectatorul nu pricepe de multe ori nimic din imagine. In acest film cadrele sunt filmate fara acel tremur specific al imaginii, ceea ce mi se pare ca este singura asemanare cu reclamele si, de fapt, mi se pare ca asa este si normal sa arate un film. De ce sa te chinui sa descifrezi imaginile unui film, cand de fapt ar trebui ca spectatorul sa surprinda fiecare detaliu care i se arata? In plus, totul este filmat cu mare grija, sunt unele cadre care mi se par chiar speciale si care imi trezesc niste sentimente foarte placute.
    Nu vad de ce acest film nu este apreciat cum ar trebui, pentru ca filmul inseamna arta, iar arta emotie. “Buna! Ce faci?” este un film plin de emotii, chiar curajos as putea spune, si nicidecum insipid sau plictisitor. Este bine ca din cand in cand sa vedem si partea frumoasa a lucrurilor, sa ne lasam atinsi de emotii si sa incurajam, in general, ceea ce ne face pe noi sa zambim. Pe mine acest film m-a facut sa zambesc foarte mult timp.


Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus