Şoricel mecanic - Bună! Ce faci?

Ostilitatea şi mai ales indiferenţa celor mai mulţi dintre locuitorii ţării noastre faţă de filmele concepute între graniţele ei au atins asemenea cote polare, încît primul produs cinematografic autohton care va sparge gheaţa (adică box-office-ul, şi pentru început bariera de 100.000 de spectatori) va fi primit ca un fel de a opta minune a lumii. E evident că filmul lui Alexandru Maftei, Bună! Ce faci?, a fost făcut cu intenţia de a marca măcar începutul minunii. Ce pot să zic? Mult noroc! Dat fiind faptul că intenţiile lui nu se manifestă într-un mod împiedicat-agresiv, aşa cum se manifestau intenţiile similare ale ultimului blockbuster închipuit marca Andrei Boncea, Ho ho ho, şi cu atît mai puţin într-un mod jegos-agresiv, aşa cum se manifestau intenţiile similare ale ultimului blockbuster închipuit marca Sergiu Nicolaescu, Poker, nu pot să-i doresc răul. Pot, eventual, să estimez că, în pofida injecţiilor sale de sex gratuit, s-ar putea să fi mers prea departe (pentru binele lui) în direcţia nonagresivităţii, a insipidităţii pufoase. Nu-l văd prea bine la Multiplex, printre atîtea filme hollywoodiene: normal ar fi ca, printre chemările lor zgomotoase, adresate emoţiilor primare ale spectatorilor, chiţăitul lui modest să nu bată prea departe. Dintre cele două funcţii de bază ale unei maşinării convenţionale de divertisment popular (aceasta e condiţia la care aspiră) - pe de-o parte gîdilarea, excitarea, agitarea publicului, de partea cealaltă sedarea, anestezierea acestuia -, o îndeplineşte insuficient pe prima şi mai mult decît suficient pe cea de-a doua. Pare făcut pentru un public-ţintă alcătuit din oameni care vor divertisment, dar care nu suportă emoţiile puternice. Oare acest public e suficient de mare pentru ca filmul să spargă box-office-ul cu ajutorul lui? Pînă şi expresia "a sparge box-office-ul" sună prea violent pentru filmul ăsta - un biet şoricel mecanic de culoare roz.

Dana Voicu şi Ionel Mihăilescu joacă versiuni stilizate ale unor "oameni modeşti" - soţ şi soţie. El are o meserie totodată funny şi classy - întoarce paginile partiturilor cîntate de diverşi pianişti. Ea (care şi-a abandonat studiile de Psihologie de dragul lui) are o curăţătorie de haine - una elegantă, decorată retro. Au o casă mare şi, din motive care nu ne sînt explicate, nu-şi fac niciodată griji băneşti. Amîndoi la fel de inocenţi sexual şi de demodaţi tehnologic, ei descoperă Internetul în acelaşi timp (ea de la serviciu, el din turneu, căci acasă n-au computer), se întîlnesc online fără să se recunoască şi încep astfel o idilă de la distanţă. E o premisă posibilă de farsă, numai că, în condiţiile în care personalităţile lor online nu se schimbă deloc faţă de cele din viaţa de zi cu zi (rămîn la fel de cuminţi), iar spectatorului i se arată de la început că ei se îndrăgostesc, de fapt, tot unul de altul, farsa e una lipsită de un ingredient vital: pericolul real al adulterului. Scenarista, Lia Bugnar, cunoaşte principiile arhitecturale ale genului îndeajuns de bine încît să le dea amîndurora cîte o ispită de sex opus (el e curtat de o balerină, ea - de un profesor care-i frecventează curăţătoria), tot aşa cum le dă şi cîte un sfătuitor de acelaşi sex (el are un coleg, ea are o angajată), dar nu ştie să umple aceste forme simetrice: sfătuitoarea eroinei nu are o personalitate destul de comică, sfătuitorul eroului nu prea are personalitate de nici un fel, ambele ispite au încă şi mai puţină, iar eroii le tratează cu indiferenţă. Aşadar, nu există alte surse de umor şi de picanterie în afară de contrastul dintre blajinitatea pluşată a idilei lor online şi blajinitatea pluşată a rutinei lor conjugale, dublat de contrastul dintre toată blajinitatea asta pluşată şi precocitatea sexuală a fiului lor de 17 ani (Paul Diaconescu); primul contrast e anemic de la bun început, al doilea devine tot mai anemic pe parcurs - fiul se transformă repede într-un băiat cuminte. Nu că isprăvile lui de pînă atunci ar fi cine ştie ce - Bugnar nu ştie să-şi dezvolte propunerile de situaţii comice: episodul în care băiatul vrea să se facă actor porno e un fîs (şi gratuitatea lui miroase a disperare scenaristică), iar din faptul că părinţii lui cumpără pînă la urmă un computer, căruia încep să-i dea tîrcoale ascunzîndu-se unul de celălalt, nu iese mai nimic. (Cît despre replici, am rîs la una singură - "Doi oameni pot mînca îngheţată pe stradă şi fără să facă sex între ei" - şi singurul motiv pentru care am rîs este că am înţeles greşit: în loc de "între ei" am auzit "în trei".) Principala idee vizuală a filmului este că lucrurile pe care şi le spun cei doi pe chat apar scrise - fie direct pe ecran, fie pe diverse obiecte pe lîngă care trec protagoniştii (pe un panou dintr-o staţie de autobuz, pe tarabele din piaţă): cerul şi pămîntul se umplu de mesaje tandre, ca în reclamele la tehnologii de comunicare - în lipsa unei tradiţii cinematografice locale care să dicteze normele stilistice ale unei comedii romantice, stilul vizual al filmului se mulează docil pe al reclamelor.