Ceva nou sub soare - Bună! Ce faci?

Cu Bună! Ce faci?, regizorul Alexandru Maftei şi scenarista Lia Bugnar reuşesc un spectaculos film comercial românesc. Prin asta, nu vreau să zic că ar fi un mare film (nu prea cred că e nici măcar unul foarte bun), ci mă refer la perspectivele sale de a umple sălile de cinema din România (şi probabil le va umple, deşi, cu publicul cinefil din ziua de azi, nu prea ai cum să fii sigur). I se spune "comedie romantică" iar asta şi este, cu toate că unii susţin că e ceva şi asemănător, şi diferit în acelaşi timp. Tema sa (bărbatul şi femeia care se îndrăgostesc prin corespondenţă, fără să cunoască identitatea celuilalt) a mai fost abordată chiar în filme de la Hollywood - vezi Shop Around the Corner al lui Ernst Lubitsch şi remake-ul său modern, You've Got Mail. Ok, ca să fim sinceri, Bună! Ce faci? doreşte să fie o comedie romantică mai delicată decât ce se află la media genului, încercând să spună ceva despre viaţa în doi timp de 20 de ani şi schimbările care se petrec în tot acest interval. Nu vă faceţi griji, nu o să spună nimic revelator. E vorba despre doi soţi obosiţi (Gabriel şi Gabriela, adică Gabi şi Gabi), care au un fiu de 18 ani cu un apetit sexual debordant şi care se întâlnesc accidental pe un chat, unde se şi (re)îndrăgostesc unul de altul, fără ca vreunul să ştie cine e partenerul său virtual.

Prima păcăleală este că filmul prezintă cuplul în vârstă aşa cum îl văd cei tineri şi viceversa (pesemne în speranţa de a aduna în săli spectatori de ambele vârste). "Bătrânii" sunt nişte mici dinozauri (nu au calculator şi nici nu s-au gândit până atunci să cumpere vreunul, nici la insistenţele fiului), pudici şi puţintel habotnici - de pildă, la un moment dat, mama îl surprinde pe băiat făcând sex cu o fată, după care, rămaşi faţă în faţă la o "discuţie părintească", ea îi spune pe un ton şovăitor că "ea credea că vorbesc, că ascultă o muzică" şi că preferă ca el să aibă alte preocupări "la vârsta lui". La 18 ani, adică?! La rândul lor, tinerii apar ca o adunătură de marionete ale hormonilor (şi nu mă refer doar la fiu, ci şi la asistenta mamei de la spălătoria de rufe avută în posesie), promiscui şi superficiali (trec de la un partener la altul cât ai zice peşte iar, în final, are loc o petrecere intimă care devine o intimă orgie). Filmul nu are de câştigat prea mult de pe această schematizare infantilă, în afară de câteva poante care merg drept la ţintă - în speţă, şamponează ideile celor maturi că tineretul e scăpat de sub control, şi dau cu balsam percepţia tinerilor că părinţii lor sunt nişte troglodiţi care "dacă şi-o pun o dată la două luni, e bine". Sigur, scurtăturile comerciale nu se opresc doar aici - de exemplu, Maftei şi Bugnar se folosesc de unul din cele mai uzate clişee ca să stârnească puţină gelozie între cei doi soţi, şi anume "întâlnirile întâmplătoare": ea îl vede la televizor cu o fufă de braţ, el o surprinde pe stradă într-un Porsche condus de un dandy. Rezultatul este o comedie despre o dragoste matură, realizată cu nişte mijloace cvasi-adolescentine.

Desigur, nu trebuie să rămâi blocat în aceste aproximaţii. Ceea ce contează la genul în sine, unul hiper-comercial, este să combini aceste stereotipuri cu un minimal insight în viaţa personajelor, în emoţiile lor, în felul în care vorbesc, în obiceiurile şi tipicăriile lor, în fine, ceea ce s-ar încadra în clişeizatul termen de "naturaleţe". Cu alte cuvinte, reţeta unui film comercial bun este să spui spectatorilor lucruri pe care le ştiu, dar să o faci cu sensibilitate. Aici, Maftei şi Bugnar se descurcă perfect, deoarece au suficient umor şi simţ al observaţiei ca să nu trişeze pe latura sentimentală. Înainte să îşi dea întâlnirea cu prietenul ei virtual, soţia priveşte, pierdută, la corpul ei gol din oglindă. Este o ocheadă abilă şi deloc exagerată în sufletul femeii la vârsta a doua, care nu ştie dacă mai este atrăgătoare. Altele, sunt de dragul de a râde (precum tentativa cuplului de a avea o partidă de amor, eşuată atunci când îşi dau seama că mai sunt 6 ore până ar trebui să se trezească). Dar glumele propuse de Maftei şi Bugnar nu sunt niciodată stridente sau vulgare. Ei speculează excelent simţul umorului al masei de spectatori, fără să îl trivializeze şi controlează la miligram combinaţia de clişee şi sentimentalism cinstit care să nască emoţii (fie ele şi frivole). Ceea ce ne propun este un amestec de bufonerii (la un moment dat mama şi fiul schimbă rolurile, el interogând-o autoritar despre unde îşi pierde nopţile), poante călduţe (ciondănelile dintre soţii geloşi) şi un siropel care va fi mai bine sau mai rău înghiţit, depinzând de toleranţa fiecăruia la glucide.

La asta se poate adăuga actoria, în mare parte bună (deşi actorii încă mai falsează, pe alocuri, livrarea unor replici, dovadă că poate nu s-au format, încă, pe teritoriul filmului comercial) şi abilitatea casting-ului: Mihăilescu e o prezenţă agreabilă şi cucereşte prin privirea sa de adolescent timid, senzualitatea ezitantă redescoperită de personajul jucat de Voicu îşi găseşte bine locul în fizicul ei inocent, la fel cum şi Paul Diaconescu se pliază perfect pe rolul băiatului care nu e chiar Făt-Frumos, dar are o carismă tinerească bine cizelată. Calofilia deloc ţipătoare a regizorului Alexandru Maftei, care deseori apelează la ralanti-uri (precum cele în care fiecare soţ îşi imaginează că e admirat, pe stradă, de nişte tineri) şi alte improvizaţii (ca minunatul dialog de pe chat în care tastele apăsate scot sunete de pian) face întregul extrem de plăcut de privit, fără să alunece în kitsch.
 
*** Sesizări şi reclamaţii: [email protected]:)