Fotografiază emoţia! - Bitter sauce

Deschiderea pentru noile forme e dovedită din nou de Green Hours-ul bucureştean care preia un spectacol produs de Teatrul Maria Filotti special pentru festivalul desfăşurat de curînd la Brăila. Este vorba de Bitter Sauce, pe un text de Eric Bogosian (acelaşi autor ca la Sex, Drugs and Rock&Roll), în regia lui Carmen Vidu. Povestea textului începe de la Sonetul 118 al lui Shakespeare şi de la şase scenarişti americani care au încercat, fiecare în parte, o adaptare a poemului. Rezultatul a fost o montare unică, reprezentată pe Broadway, care reunea toate cele şase texte.

Regizoarea Carmen Vidu s-a ambiţionat să experimenteze lucrând cu oameni fără legătură strânsă cu teatrul, consumatori mai degrabă de film, literatură, dans. Prima constatare care s-a impus, la începutul acestui experiment, a fost că emoţia este punctul în care toţi se unesc. Şi atunci "m-am gândit nu să împart textul pe un discurs logic, ci unul al emoţiilor. Aşadar am făcut fotografii ale emoţiilor. În funcţie de ele DJ-ul a selectat un discurs sonor emoţional. Când muzica a fost trasată, am început să construim imagini, fotografii. Am considerat că acţiunea se mişcă, emoţia stă. De aici am ajuns la fotografiile realiste, compuse din acţiuni pe care le recunoaştem din viaţa de zi cu zi. Tot spectacolul arată ca o discuţie" (Carmen Vidu).

În intenţia lui Carmen Vidu "discuţia" scenică are două niveluri: unul verbal, constând în textul propus de Bogosian, şi unul energetic: cel oferit de muzică. Selecţia sa a fost făcută de doi DJ, un băiat şi o fată. Regizoarea a ales special doi DJ pentru ca melodiilor selectate de ei să reprezinte sensibilitatea diferită a celor doi tineri din cuplu. În coregrafia semnată de Ramona Bărbulescu şi Paul Duncă evoluează coregrafa alături de Liviu Pintileasa şi Alin Florea. Preferinţa lui Carmen Vidu pentru lucrul cu coregrafi e motivată de opinia că aceştia nu au apucat încă să se pervertească de clişee teatrale, că pot lucra cu corpul şi nu cu ochii sau mimica la care un actor ar recurge, în mod obişnuit, în absenţa textului. Textul se aude pe bandă spus de Mihaela Trofimov şi Valentin Terente (la Green Hours-ul din Bucureşti Antoaneta Cojocaru şi Marius Manole rostesc live textul).

Dincolo de dialogul verbal, regizoarea Carmen Vidu a fost interesată de dialogul emoţiilor pe care cuvintele le declanşează. "În timpul discuţiei dintre doi oameni se creează o anume energie, emoţie, stare, pe care cel care vorbeşte o preia şi care se continuă în el chiar şi după conversaţie. O relaţie între doi oameni presupune şi gânduri pe care tu ţi le inhibi şi sincerităţi pe care ţi le refuzi, emoţii pe care ţi le reprimi datorită logicii. Pe acestea le-am pus la acelaşi nivel cu cuvintele, cu discursul logic. Am folosit muzică cu versuri, în ritm dinamic pentru a descrie lumea interioară şi pentru a contura conversaţia energiilor. Avem o replică vorbită şi una nevorbită, a relaţiei. Un personaj povesteşte prin muzică ce simte, iar celălalt ne arată de ce simte asta. Apoi rolurile se inversează" (Carmen Vidu).

Regizoarea a optat de la început pentru forma de performance şi nu de spectacol. Alegând din capul locului să fie un experiment, şi-a construit discursul teatral dintr-o suită de fotografii. Interesul pentru fotografie ca formă de spectacol e justificat de opţiunea regizoarei pentru claritate şi dezambiguizare a mesajului, prin atitudinea corporală pe care o presupune fotografia nelăsând loc mai multor interpretări: "Dacă spun sunt singură, mi-e frică şi te iubesc, nu vreau să exprim nimic mai mult decât atât. Trăim într-un timp prezent, acum şi aici, fără să ne raportăm emoţiile la trecut şi la viitor. Nu mă interesează biografia emoţiilor, ci să învăţăm să simţim."