Fracturile bine văzute ale plenitudinii - Bitter Sauce

V-aţi imaginat vreodată un tip de discurs scenic în care planul denotaţiei să fie cu totul desincronizat de cel al conotaţiei? Greu de crezut. Şi totuşi el există, într-un spectacol de la Teatrul LUNI de la Green Hours, Bitter Sauce, regia Carmen Lidia Vidu, pe un text compus de Eric Bogosian în vederea unui concurs de piese plecând de la Sonetul 118 de Shakespeare. Termenul de performance ar fi, poate, mult mai potrivit pentru acest gen de experiment care, înaintând bizar pe drumul deconstrucţiei, combină limbajele într-un gen de convergenţă nemaiîntâlnită până acum la noi. Carmen Lidia Vidu preia de la instalaţii privirea activă în tri-dimensional, de la film, convenţia camerei de filmat şi a punctului de vedere, iar de la fotografie, perspectiva lumii ca moment static unde timpul a îngheţat. Şi de la teatru... situaţia bogosian-shakespeariană veche de când lumea şi veşnic proaspătă în care, pentru a se regenera, dragostea are mereu nevoie să fie pigmentată cu ingredientele răului ("bitter sauces"): trădări, frivolitate, escapade. În plus, o actorie glacială, voit albă, care să oblitereze cât mai puţin formele - traduse în vizual - ale timpului interior. Rezultă, indubitabil, spectacolul cu cea mai îndrăzneaţă şi modernă stilistică de pe la noi.

Şi, dacă producţia convinge publicul tânăr, o face prin perspectiva schizoidă şi prin balansul permanent între un timp fizic - al faptelor şi al replicilor, susţinut de actorii care creează situaţia, întâlnirea în real a personajelor - şi unul interior unde replicile rostite deschid conţinuturi afective imense, intraductibile în limbaj articulat. Durata interioară apare astfel comprimată sau hiperdilatată, cu pase şi impulsuri compulsionale, decelabile prin replici şi imagini repetitive şi cu stereotipii care translatează, în spaţiul de la Green Hours, o realitate halucinantă. Conceptul video al lui Costin Băcanu, desfăşurat aproape pe tot parcursul spectacolului, are rolul de a "formula" planul emoţiilor ascunse cu grijă, al asocierilor şi amintirilor dureroase. Acest continuum video din fundal traduce fricile şi sentimentele, speranţele şi deziluziile... în imagini pre-verbale, apăsând pe butonul senzaţiilor nelămurite care precedă modul gândirii raţionale şi discursul logico-linear. Viermuiala de sentimente nelămurite, ambigue, trăite repede şi amestecat este inscripţionată în alternanţa de chipuri omeneşti - mărci ale proiecţiilor personajului feminin - cu sarabanda de figuri geometrice, de linii şi culori reflectate pe feţele actorilor şi chiar de animaţie 3D. Alături de muzica aleasă sensibil şi cu profesionalism de DJ-ul Yann LeBlay, fundalul video creează un spaţiu sinestezic care aspiră publicul, invadându-l în toate nivelurile pre-conceptuale. Dacă aici se adaugă şi didascaliile citite impasibil de Bogdan Dumitrescu, în contrast feroce cu realitatea scenică, în care doi actori stau nemişcaţi, nu sunt îmbrăcaţi aşa cum specifică indicaţiile, nu fac gesturile pe care le recomandă autorul, nu se ating, nu se îmbrăţişează, ci se agaţă de scaun cu feţele voit lipsite de expresie, rostind cât mai incolor replicile dedesubtul cărora irump vulcani emoţionali, avem perspectiva aproape completă a deconstrucţiei gândite de regizoarea Carmen Lidia Vidu.

Realitatea ei este una vizibil traumatică, însoţită de discursuri discordante, de imagini care dau năvală, cuvinte triviale exprimate de voci care se suprapun şi fragmente halucinatorii. Toate întreţes un continuum interior în care tuşa dominantă dictată de regizoare e incoerenţa. Aici stă realismul spectacolului şi sincronizarea sa cu lumea zilelor noastre. Oamenii imaginaţi de Carmen Lidia Vidu nu se opresc nici o clipă să clarifice / justifice / decanteze nimic din ceea ce îi inundă în interior. Scurtcircuitaţi de fluxuri atât de puternice, ei rămân la marginea înţelegerii raţionale. Personajul-problemă, construit de Antoaneta Cojocaru în nuanţele impenetrabilului feminin, preferă să se decupleze de la o fericire prea mare printr-un erotism brutal, degradant, cu un biker violent reperat la discotecă. Copleşită de faptul că şi-a găsit un bărbat prea bun, stăpânită de inhibiţii, de frica de fericire şi de superstiţia că nimic nu poate dura când se pliază atât de bine pe dorinţe, anti-eroina Antoanetei Cojocaru rămâne nelămurită (oricum nu-şi prea bate capul să problematizeze) în faţa forţei care îi dictează sa facă porcării ca antidot la starea de bine sau ca poţiune preventivă pentru posibilele suferinţe următoare. În acelaşi mâl al abuliei şi al senzaţiilor ce potopesc şi supraaglomerează canalele înţelegerii se zbate şi logodnicul ei care se trezeşte pe nepusă masă încornorat de o bună bucată de vreme. Marius Manole baleiază cu farmec între pămpălăul simpatic, bărbatul plin de inteligenţă şi bunătate, înţelegător cu toanele feminine şi, pe de altă parte, tuşele autoironiei care aureolează un personaj paradoxal. Singurul care se sustrage nelămuririi, dar şi gândirii, este amantul-biker construit de Bogdan Dumitrescu în cel mai curat realism cu putinţă, ca băiat de cartier, cu toate stigmatele genului.

De fapt toţi sunt trupuri care stau inerte pe scaun formulând replici într-un cod asumat, social, împărtăşit de fiecare. Iar regizoarea merge cu îndrăzneala şi mai departe pe drumul deconstrucţiei, atentă la relaţiile între personaje, transpuse aici în posturi, ipostaze, fotografii cu corpuri vii care îngheaţă în faţa publicului preţ de minute bune. Aceste poze-paradigmă, evident statice, compuse de coregrafii Paul Duncă şi Claudia Popescu, contrastează cu mişcările geometrice de pe fundalul video şi cu ritmul intens al animaţiei accentuând schizoidia, fracturarea interioară, simultaneitatea impulsurilor discordante şi, dincolo de toate, perspectiva nefericirii în care se bălăceşte lumea lui Bogosian.

Poate că aşa, în spiritul deconstrucţiei, nu toate intenţiile regizoarei sunt uşor de receptat. Dar demersul iniţial, acela de a compune sinestezic o stare, este limpede şi salutar pentru toţi cei ce vor să înţeleagă şi un alt fel de teatru: teatrul-multimedia. În fond, cine se pregăteşte pentru teatrul secolului XXI ar trebui să înceapă cu acest spectacol, cel mai modern de la ora actuală, Bitter Sauce, de la Teatrul LUNI. Care nu se închide pe timpul verii.