Ne auto-îmbolnăvim pentru a evita venirea bolii, ne închistam pentru a evita durerea, ne răzvrătim pentru a alunga ceea ce ne dorim să întîmpinăm. Vrem să trăim pentru a iubi, dar ne ascundem dragostea şi clădim pereţi şi nu învăţăm suficient despre a comunica.
****
N-am să spun despre acest spectacol că e minunat. Deşi probabil că ar merita. Dar aş putea fi acuzat de subiectivism sau de un entuziasm precoce. Am să spun însă despre acest spectacol că e aşa cum nu aţi mai văzut un altul.
E novator, dar novator nu prin agresivitate şi exces, ci prin idee, prin starea pe care o creează în privitor, prin calitatea căilor prin care transmite emoţie. Pentru că e cu adevărat un spectacol care transmite emoţie.
E în acelaşi timp un spectacol care spune o poveste. Despre frică, despre greşeală, despre ură de sine, despre putere şi neputinţă, despre realitate şi irealitate, despre durere şi poezie. Şi despre puterea de a te dărui şi de a te lăsa să primeşti. Despre îndrăzneala de a te dărui şi despre cea la fel de mare, poate, de a te lăsa să primeşti.
****
"Aşa e viaţa, copil. Ca să ai ceva frumos trebuie să te rişti"
****
Nu am să spun nici că actorii sunt minunaţi. Deşi, din nou, mi se pare că fac o nedreptate omiţînd zicerea unor multe cuvinte despre ei. Am să vă spun doar că toţi sunt incredibil de tineri şi că sunt dăruiţi. Cu talent, cu entuziasm, cu chef de a juca. Că îşi iubesc destinul şi că au nebunia de a se expune, de a fi vulnerabili, de a se transpune în personaj, de a trăi pe scenă, de a-şi asuma fiecare scenă, de a nu se opri la marginea pericolului jucându-l doar şi comentându-l din exteriorul sigur şi călduţ. Sunt acolo, acolo unde totul arde şi unde totul se experimentează pe propria piele. Acolo unde Carmen Vidu îi trimite pentru a decupa o felie adevărată de viaţă.
Antoaneta Cojocaru şi Marius Manole au două din cele mai tulburătoare voci-priviri din cîte am ascultat vreodată pe o scenă de teatru. Ştiu că dacă nu i-aţi văzut niciodată jucînd nu înţelegeţi cum de simt nevoia de a inventa un nou cuvînt care să alăture vocea şi privirea, dar la ei acestea două coexistă într-un conglomerat imposibil de dislocat care se adresează direct emoţiei celui aflat în contemplare. Ascultîndu-i m-am simţit transportat într-o zonă incertă, ca de mal de mare, acolo unde apa se îngînă cu nisipul, unde există un pasaj între două lumi nedezvăluite în întregime, acolo unde există promisiuni din direcţii diferite. Vocile lor m-au purtat prin preaplinul pe care nu îl poţi suporta, mi-au spus despre nevoia de a evada din frumuseţea de care te sperii, despre dragostea care arde şi care poate să cauterizeze rănile sau să pîrjolească definitiv. Vocile lor m-au dus pe tărîmul periculos în care tînjeşti spre ceea ce nu îţi e dat să fii, spre necunoscutul de dincolo de limitele pe care trupul ţi le permite, pe tărîmul unde te poţi imagina om şi poţi visa la o dragoste fără rest.
Privirile au intensitate, imaginile sunt puternice în staticitatea lor statuară, muzica care se amestecă în text şi înlocuieşte cînd şi cînd vocile potenţează stările, le acutizează, le adînceşte. Fiecare dintre cei care "interpretează" acest text trăieşte. Trăieşte şi creează în acelaşi timp adevărul şi disperarea ce brăzdează spectacolul.