Mixed Theatre - Bitter Sauce

Nu ştiu de ce era supărată Carmen Vidu în seara în care am văzut eu spectacolul la Green Hours şi nu ştiu de ce a spus că Bitter Sauce-ul acela din 5 noiembrie nu-i aparţine. Şi nici nu mă interesează. Fiindcă am să vă povestesc spectacolul meu, în legătură cu care eu nu sînt supărată, dimpotrivă, sînt foarte entuziasmată şi ştiu şi de ce.

Sigur, au fost nişte bîlbe tehnice, unele de care mi-am dat seama şi eu, unele de care în mod sigur nu s-au prins decît regizoarea şi actorii. Şi, sigur, cînd faci un spectacol de acest fel, pretenţiile pe care le ai de la echipă şi de la tehnica pe care o foloseşti este să meargă şnur, că de aceea te-ai chinuit să faci un desfăşurător exact, care să funcţioneze fără întîrzieri şi fără ezitări după minutajul prevăzut. Însă cînd faci un lucru coerent şi logic, accidentele nu şterg munca regizorală din spate...

Întîi: un text după Eric Bogosian (dramaturg care, iată, face ceva vogă, după succesul lui Florin Piersic cu Sex, Drugs and Rock'n'Roll şi al spectacolului de la Teatrul Act cu Natural Born Fuckers) - o poveste în principiu simplă şi nesofisticată, despre un cuplu, în care apare şi un al treilea, ideea esenţială fiind că femeia e de vină, numai că femeia e ingenuă în felul ei, avea nevoie de un antidot la o pasiune mare, aşa că îşi face rost de unul înainte de căsătorie.

Doi: doi actori excelenţi, Antoaneta Cojocaru şi Marius Manole, în seara cu pricina Antoaneta fiind în evident mai bună formă decît Manole, dar nu despre asta vorbim, ci despre cum joacă ei aşezaţi pe scaune, la o masă, vorbind la microfon şi mixîndu-şi, pe alocuri, vocea cu muzica DJ-ului. Teoretic, abordarea este de teatru radiofonic, fiindcă registrul de mişcări al actorilor e destul de redus şi nici nu sînt ei în centrul atenţiei. Practic, e o poveste mai complexă şi mai bine aşezată decît atît, veţi vedea mai departe de ce.

Trei: poate aşa şi trebuia să încep (fiindcă şi spectacolul începe cu asta) - un DJ mixează live muzică, îmi pare rău că la capitolul muzică de club sînt atît de incultă, dar bunul simţ mă asigură că am avut parte de sofisticării în domeniu, iar omul era atît de nonşalant, ca atunci cînd are în faţă sute de oameni dansînd cu braţele ridicate... Dar nu erau decît el şi cei doi actori din faţa lui, singurii parteneri în demersul său, dar experienţa are în ea ceva similar.

Patru: practic, abordarea este de videoclip, fiindcă în faţa spectatorilor se perindă, ca ilustratori, actori care îi reprezintă pe cei de la microfoane, totul asezonat cu proiecţii video (în curînd vor trebui să se nască nişte cronicari care să se priceapă la tehnica video, să nu mai bîjbîie, ca mine, prin terminologii!).

Cinci (în loc de concluzie): un spectacol rotund, plin de energie, în care toate se îmbină coerent şi fericit (probabil sună ca un loc comun, dar fiindcă întîmplările de felul acesta sînt rare, îmi permit un stereotip...). Un spectacol energic, în care formulele tehnologice intervin inteligent, atît ca "simple" generatoare de atmosferă, cît şi ca semne ale unei sincronizări funcţionale cu vremile pe care le parcurgem. Din păcate, eforturile de acest tip, în care sînt cumulate tehnica video, muzica live (mixajul live cu un DJ este o premieră) şi formulele, să le zicem, clasice sînt excepţii în peisajul contemporan. Iar cînd un experiment de acest tip este şi reuşit, cred că trebuie salutat cu entuziasm.


Fişă tehnică:
Green Hours
Bitter Sauce de Eric Bogosian,
regia: Carmen Vidu;
cu: Antoaneta Cojocaru, Marius Manole, Ramona Bărbulescu, Paul Dunca, Bogdan Dumitrescu, Alexandru Ceplinschi;
traducerea: Tudor Vlădescu;
muzica mixată live: DJ Yann LeBlay;
concept video: Costin B.