Pianistul Ian Fountain câştiga în 1989, la vârsta de 19 ani, Concursul Internaţional de la Tel Aviv, fiind cel mai tânăr laureat. A studiat la Winchester College şi la Royal Northern College of Music cu profesorii Robert Bottone şi Sulamita Aronovsky. A concertat în Europa, SUA, Japonia şi Orientul Mijlociu, colaborând cu London Symphony, London Philharmonic Orchestra, English Chamber Orchestra, Royal Liverpool Philharmonic Orchestra, Filarmonica din Israel, Filarmonica cehă, RTE Dublin, orchestrelesimfonicedin Ierusalim, Birmingham, Berlin, Halle, Viena, Varşovia, Krakovia, Bucureşti, Budapesta, Erevan, Utah, Singapore, Orchestra Conservatorului Ceaikovski din Moscova. A fost invitat frecvent la festivaluri internaţionale precum Chopin, Beethoven, Oxford Piano Festival, Schleswig-Holstein, Kuhmo, Primăvara şi toamna la Praga, Davos, Berlin, Hambach şi Bucureşti. Printre muzicienii alături de care a cântat se numără dirijorii Sir Colin Davis, Zubin Mehta, Jiri Belohlavek, Gunther Herbig, violonceliştii David Geringas, Tanya Tetzlaff şi violonista Akiko Suwanai. Ian Fountain a realizat înregistrări pentru EMI, Chandos, CDR, CPO şi Hessischer Rundfunk, apreciate de critica de specialitate. Ian Fountain este profesor la Royal Academy of Music din Londra, iar recent s-a lansat în activitatea dirijorală.
În sala Ateneului Român, Ian Fountain a interpretat Concertul nr. 22 pentru pian şi orchestră, în Mib major, K.V. 482 cu o prospeţime şi o eleganţă arareori auzite. Muzicianul diferenţia timbral melodia interpretată de mâna dreaptă, de acompaniamentul cântat de mâna stângă, prin atribuirea unor culori sonore complet diferite. Părea că un ansamblu orchestral de coarde cântă în locul formulelor melodico-ritmice mozartiene executate de mâna stângă a pianistului. Simultan, temele din sopran aveau o emisia uluitoare, cvasi-vocală. Fiecare motiv muzical era cântat interesant, cu o participare totală. Dincolo de perlatura articulării din Allegro-ul primei părţi fraza muzicală era condusă unitar, legată şi cizelată aparent simplu, dar cu o punctuaţie muzicală elaborată logic. Grupetele, ce încheiau uneori afirmaţia, aveau acea sprinteneală şi autentic mozartiană, iar şirurile de terţe frânte ascendente erau interpretate generos şi cu o velocitate sclipitoare. În cadenţa solistică, ideile muzicale reveneau variate. Ian Fountain aplica motivelor-perechi un tip de ecou tipic realizat atât dinamic, cât şi coloristic.
Printre curiozităţile acestui concert, compus în anul 1785, se pot enumera: utilizarea de către compozitor pentru prima oară a clarinetului în orchestră, folosirea unor forme muzicale mai libere - în partea mediană, Andante şi în finalul, Allegro -, precum şi ultima integrare a potpourri-ului într-o lucrare proprie.
Ian Fountain entuziasmează publicul prin puritatea tehnică şi participarea sa afectivă în interpretare. Aplauzele prelungite şi bucuria pe care a adus-o auditoriului acest minunat artist ne fac să dorim cât mai curând revenirea sa pe scenele muzicale din Bucureşti.
În a doua parte a serii muzicale de la Ateneul Român, am ascultat Simfonia "Faust" de Franz Liszt (1854). Această lucrarea romantică a fost inspirată de o idee literară celebră : drama Faust de Johann Wolfgang von Goethe, scrisă în 1832. Numeroşi compozitori [1] au utilizat legenda doctorului Johannes Faust [2]. În concert, Simfonia Faust de Franz Liszt a fost prezentată în formă cvadripartită, vocal-simfonică: Faust, Gretchen, Mephistopheles şi Finalul - în care ansamblului orchestral i se adaugă un tenor, orga şi corul. După Prologul simfoniei (Lento assai) a urmat tema directoare densă, a cărei dezvoltare generează cele patru entităţi muzicale, fiecare corespunzând unei laturi a temperamentului eroului.
Am remarcat măiestria dirijorului Horia Andreescu în conducerea muzicii din finalul acestui tablou către o expresivitate depresivă, prevestind astfel drama ce va urma. Deosebit de frumos au fost realizate intervenţiile partidei viorilor prime în divisi - unde se percepeau efectele de pizzicato suprapuse pâlpâirilor melodice. Un moment plin de sensibilitatea muzicală a fost solo-ul de violă. În muzica părţii a doua a simfoniei, Andante, lirismul şi puritatea predominau, facilitând descrierea iubirii înlănţuite dintre Faust şi Gretchen. Tema principală, intonată de flautele însoţite de clarinete era prezentată cu o mare artă a frazării, expresivitatea atingând cote înalte. Spendid a fost cântat solo-ul de oboi şi apoi intervenţia harpei. Însă momentul de solo al viorii, cu intonaţia imprecisă, mai ales în schimburile de poziţie şi emisia timidă, a afectat perceptibil discursul atât de suav cerut de partitura lisztiană. Partea a treia a simfoniei, Mephistopheles - Allegro vivace, ironico - a impus grotescul ca simbol al răului.
Timbrul se înăsprea prin folosirea procedeului sul ponticello, iar sarcasticul se afişa prin triluri glisate ascendent şi prin accente robuste. Faust apare aici schimonosit, însoţit vremelnic de diavol. Ideile muzicale prezentate în primele părţi reapăreau acum metamorfozate. Fiindcă diavolul nu poate crea, el poate doar mutila. Peste pasajele de mare virtuozitate ale corzilor se auzea sunetul trianglului, ca un râs dezmăţat. Iar contrabaşii punctau foarte marcat ritmul. Secţiunea ce conţinea cunoscuta tehnică polifonică de fugato a beneficiat de o mare efervescenţă. Doar tema lui Gretchen rămânea neschimbată. Înfrângerea forţelor răului se petrecea treptat, printr-o frumoasă limpezire a mijloacelor stilistice, prin diminuarea sonorităţii orchestrale, până la stingerea ei.
Epilogul Simfoniei Faust a readus pacea în sufletele auditoriului. Tenorul Ionuţ Popescu a cântat cu o mare puritate timbrală, vocea sa plutind ca o lumină eterică. Atmosfera era completată de acordurile consonante ale corului ce murmura.
[1] Franz Schubert (Margareta la vârtelniţă - miniatură vocală), Felix Mendelssohn (Prima noapte a Walpurgiei - cantată corală), Hector Berlioz (Damnaţiunea lui Faust - legendă dramatică), Richard Wagner (7 lieduri după Faust şi Uvertura Faust) Robert Schumann (Scene din Faust) şi Charles Gounod (Faust operă).
[2] Legenda lui Faust are surse îndepărtate în timp. În primul capitol al Cărţii lui Iov din Vechiul Testament, se vorbeşte de ispitirea lui Iov de către Satana. Deşi pierde averea sa - robi, turme de vaci , asini, oi -, deşi îi mor feciorii şi fetele, Iov nu huleşte, dimpotrivă, se închină şi rosteşte: Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat! Credinţa lui persistă şi atunci când, atins de lepră, rabdă zicând : Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele? După multele încercări, Dumnezeu a binecuvântat statornicia credinţei lui Iov, iar spre sfârşitul vieţii lui l-a făcut mai bogat decât la începutul ei, dăruindu-i şapte fii şi trei fiice.