Cum să nu fii fericit cînd vezi sau revezi un Brâncuşi, un Henry Moore, un Chagall, un Bonnard sau un Georges de la Tour? Îi admirăm, desigur, împreună cu o puzderie de mari artişti ce sînt invitaţi să facă o gardă de onoare artiştilor contemporani, căci ei sînt adevărata miză ce trebuie promovată la noul Centru Pompidou din Metz.
Istoricul Pascal Ory introduce ipoteza unei "religii culturale" a cărei cheie de boltă e capodopera. Dar tot el se întreabă dacă această "teologie a artei" mai funcţionează în prezent. "Dacă e din ce în ce mai greu de spus ce e frumos, e din ce în ce mai legitim a spune: îmi place, iubesc. Iubirea creează capodopera şi, la sfîrşitul secolului al XXI-lea, toate operele vor fi fost capodopere". Luciditate? Ironie? Nihilism?
Clădirea este realizarea inspirată a arhitecţilor Jean de Gastines şi Shigeru Ban. Ea îmbogăţeşte patrimoniul deja vast al Metzului cu o nouă bijuterie, care prin originalitatea ei justifică deplasarea turistului curios. Dar efectul acesteia asupra publicului ar trebui să fie asemănător unui far ce semnalează corăbiilor rătăcite pe mare intrarea în port. Afară de cazul în care este vorba de cei care provoacă naufragii, folosind false semnale luminoase, dirijînd dinadins marinarii spre stîncile periculoase. E adeseori cazul unor muzee de artă contemporană, ce se multiplică precum metastazele, după imaginea creată de scriitorul şi istoricul de artă, fost director al Muzeului Picasso, academicianul Jean Clair.
Nimeni nu-i păcălit. Centrul Pompidou-Metz, "obţinut" de către ministrul Culturii, Aillagon, pe vremea lui Raffarin, prim-ministru, este rezultatul unei strategii ce corespunde destul de bine definiţiei maliţioase a Artei, a lui Stéphane Legrand, în al său Dictionnaire du Pire: "Pe vremuri, producţie de lucruri frumoase, prin tehnici complexe. În prezent, producţie de lucruri urîte, din motive stranii...". Acest nou Centru Pompidou, ca şi Muzeul Guggenheim din Bilbao, ce i-a servit de exemplu, este apt să creeze un pol de atracţie turistică, sub alibiul creaţiei artistice, şi să dinamizeze, pe plan economic, atît Arta Financiară, cît şi regiunea lorenă din jurul Metzului. Reuşita arhitecturală a Centrului este indiscutabilă şi frumuseţea sa - vai!, fragilă - se presupune că va compensa bizareria operelor - cînd există opere! - şi e destinată să justifice şi să satisfacă din plin aşteptările unui public francez, german, elveţian, luxemburghez, belgian sau de aiurea, deja atras ca de un magnet de către acest nou "must".
Învelişul din ţesut alb ce acoperă "pălăria chinezească" a Muzeului din Metz, formată din lemn încurbat, rupt în mai multe locuri de greutatea zăpezii în iarna asta, este metafora discursului "profund", în sens de găunos, ce înveleşte aproape în totalitate producţia artistică etichetată "contemporană" şi care nu se poate lipsi de această "interfaţă" mediatico-publicitară. Vidul e iarăşi la mare onoare, de la intrarea în Centru, căci marele hol care vă primeşte - după modelul hotelurilor americane care vor să scoată ochii - e de o înălţime vertiginoasă şi e traversat pe verticală de ascensoare din sticlă, ce accentuează ameţeala. E o operaţie programată de fermecare magică. Eşti destabilizat, dezorientat şi încîntat să ai o "trăire" nouă, diferită. Pentru asta ai venit, nu-i aşa? Pariul e pe jumătate cîştigat înainte să ajungi în faţa operelor.
Decidenţii acestei noi Mecca a artei contemporane au făcut efortul maxim pentru a cuceri din start o adeziune populară cît mai largă cu putinţă şi pentru a dezminţi impresia că doar o elită snoabă se interesează de A.C. (Artă Contemporană). În acest scop, au folosit năvodul de pescuit industrial pentru a lua spuma a tot ce e mai bun, de-a lungul istoriei artei, de prin muzee. Aceşti funcţionari culturali au oferit astfel de bijuterii disparate - de la arta primitivă la arta modernă - pentru a convinge lumea întreagă că aceste comori bine amestecate cu A.C. sînt digerate fără indigestie, în pofida cantităţii (cam 800 de opere), de către apetitul inaugural al amatorilor de artă.
De artă? Să zicem, mai curînd, de curiozităţi! Căci unde e arta - de exemplu - în această imensă galerie umplută cu machete arhitecturale ale altor muzee de A.C. din lumea întreagă, dacă nu e vorba, cumva, de preţul acestor construcţii, aşa cum se cuvine unor temple ale Artei Financiare? Indeniabil, de un mare interes cultural e şi Biblioteca lui André Breton, ce se etalează pe zeci de metri de vitrine. Dar cum de se termină această vitrină istorică cu o carte despre opera lui Damian Hirst, cu "craniul cu diamante" pe copertă? ("For the love of God", cam 8.600 de diamante, preţ aproximativ 75 de milioane de euro, reprodus în toate revistele lifestyle). Nu-i oare un şocant anacronism prin alipirea unor cărţi despre A.C. în biblioteca lui André Breton, mort în 1966, cînd arta "contemporană" nici nu se născuse şi se mai numea încă avangardă?
Şi oare de ce pictura de calitate de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial şi de imediat după, ce are păcatul de a nu fi nici abstractă, nici minimalistă, nici contemporană - da, da, există aşa ceva! -, a fost expusă chiar înaintea ieşirii, pe trei rînduri suprapuse, în aşa fel încît dispare în înălţimea hăului, devenind invizibilă? Suprafeţe enorme au fost puse la dispoziţia primului venit din "pepiniera" FRAC-urilor (Fond Regional de Artă Contemporană). Dar - e revelator - spaţiul a lipsit brusc cînd au trebuit expuse picturi în ulei de valoare certă!
O remarcă privind operele majore împrumutate pe timp limitat de către marile muzee. Utilizate ca "produse de apel", produse "far", de către abundenta campanie publicitară internaţională, au trebuit, pe rînd, restituite, pe cînd expoziţia continua, şi au fost înlocuite, încet, încet, cu lucrări mai modeste... spre necazul vizitatorilor, atraşi tocmai de aceste capodopere.
Un colocviu organizat în cadrul Universităţii "Paul Valéry" din Metz, la sfîrşitul lui 2010, în onoarea acestei expoziţii inaugurale, a dat posibilitatea unor contributori să se întrebe, conform titlului expoziţiei - Capodopere? - asupra balansării între dragostea de artă şi businesul ce permite muzeelor să fie rentabile. Laurent le Bon, directorul Centrului, dă tonul: "Pentru preţul acestui Giacometti, împachetat în lada sa, aveţi preţul Centrului Pompidou-Metz". Olivier Goetz comentează: "Atunci cînd Leonardo da Vinci picta Gioconda sau Michelangelo, Capela Sixtină, ei voiau să facă o capodoperă. Cînd artistul Wim Delvoy face Cloaca (2000), poate că face o capodoperă... chiar dacă e o maşină de fabricat excremente". Relativism şi amalgam la toate nivelurile!
Istoricul Pascal Ory introduce ipoteza unei "religii culturale" a cărei cheie de boltă e capodopera. Dar tot el se întreabă dacă această "teologie a artei" mai funcţionează în prezent. "Dacă e din ce în ce mai greu de spus ce e frumos, e din ce în ce mai legitim a spune: îmi place, iubesc. Iubirea creează capodopera şi, la sfîrşitul secolului al XXI-lea, toate operele vor fi fost capodopere". Luciditate? Ironie? Nihilism?
Criticul de artă André Rouillé încearcă să replaseze această noţiune într-o epocă şi la un statut al artei ce a declinat, după părerea sa, de-a lungul întregului secol XX şi care persistă actualmente doar cu sprijinul pieţei de artă şi al turismului. El e convins de următorul lucru: "Calitatea operei nu reprezintă decît jumătate din capodoperă. Trebuie să se vorbească de ea pentru ca opera să devină cu adevărat o capodoperă". Sau, plagiind-o pe Simone de Beauvoir, o operă nu se naşte capodoperă, ci devine, dacă se vorbeşte despre ea suficient de mult. Cu asta se ocupă întreaga maşinărie stat-media-piaţa artei, folosind muzeele ca pe nişte supermarketuri, în scopul decernării labelului de capodoperă.
E momentul să ne punem întrebarea asupra semnificaţiei titlului cu semn de întrebare la sfîrşit, ca un cîrlig în care trebuie să-ţi agăţi toate certitudinile pe care poţi să le ai, ca într-un vestiar, pentru a intra uşor, plutind agravitaţional, absorbant ca un burete. Vei asista cu un ochi proaspăt, la "match"-ul care are loc, în acel moment, între "A.C." şi echipa "restul lumii, de la începuturi pînă în ziua de azi".
Printre valorile pe care aţi fost invitat interogativ să le lăsaţi la "vestiar", se numără cele umanistice, estetice, de sensibilitate, legături sociale, interumane, psihologice etc., adică toată încărcătura transportată de memorie şi afect. Ele - memoria şi afectul - trebuie să dispară, pentru a lăsa terenul virgin, singurul pe care poate prolifera "A.C." , al cărei numitor comun între disparatele ei producţii e însăşi noutatea.
Instituţia ce va acorda însă (ulterior, sprijinindu-se pe aceste expoziţii de prestigiu) "valoare" lucrării de A.C. e casa de licitaţie, care, prin preţul exorbitant, inimaginabil pentru un om normal, va acorda grandoarea ce se ataşează unei capodopere. De aceea, e atît de apreciabilă proximitatea fizică a capodoperelor trecutului, pe care nimeni nu le contestă, cu piesele de A.C., în cadrul acestei expoziţii exemplare, pentru ca cele dintîi să transmită, prin "contagiune", o parte din aura şi prestigiul lor celor din urmă. Agrementul pentru a permite unui nou venit să treacă prin pasajele sanctifiante ale locurilor de prestigiu e o decizie a unor profesionişti, înalţi funcţionari, curatori, critici, inspectori ai culturii etc., care sînt nişte intermediari ce fac, pe de o parte, jocul celor multimiliardari şi, pe de alta, îşi orientează speranţele de carieră spre cele mai însorite orizonturi. (La stat sau în domeniul privat, sau şi una, şi alta, cum e cazul lui Aillagon, ce face drumul dus-întors, fără complexe, între patronul lui, François Pinault, care deţine a treia avere din Franţa, şi alte diverse poziţii de vîrf, la stat.)
Centru Pompidou Metz a oferit, în cadrul expoziţiei Capodopere?, un languros tangou între noua şi vechea artă, în aşteptarea viitorilor expozanţi, ce vor avea misiunea de dizolvare a sensului, pentru care memoria reprezintă un obstacol. Va continua, în pas militar, cu benzile bicolore, ale "celui-mai-cotat-artist-francez-pe-plan-internaţional", Daniel Buren.