Lucrare ce necesită mari desfăşurări de forţe, oratoriul lui Paul Constantinescu prezintă foarte multe asemănări cu Pasiunile bachiene. Construcţia este în mare parte similară, la fel şi distribuirea rolurilor. Paul Constantinescu a preferat însă pentru Evanghelist vocea de bas. Compozitorul a recurs la retorica muzicală bachiană, în special în momentele răspunsurilor corului, scurte reacţii polifonice, însă pe structuri melodice bizantine şi pe ritmuri, de multe ori, asimetrice. Coralele sunt înlocuite de prelucrări ale cântărilor bisericeşti (Aliluia din debutul lucrării, Cămara ta, Mântuitorul meu, sau Hristos a înviat din final). Stilul recitativ predomină în părţile solistice, fiind o îmbinare între cel dramatic, operistic şi cel bizantin. Acesta din urmă este regăsit şi în paginile corale (ex. Astăzi s-a spânzurat pe lemn, distribuit la vocile bărbăteşti).
Varianta interpretativă propusă de Horia Andreescu a adus, în afara atmosferei de reculegere din unele momente, a tensiunii dramatice şi a monumentalităţii, şi câteva inovaţii. Au surprins de la început nuanţele extrem de reduse cerute corului, mai ales pe o pagină atât de dificilă cum este Aliluia. Sonoritatea camerală a fost realizată prin performanţa de a reduce volumul vocilor Corului Academic Radio - practic voci de operă - la cel al vocilor de copii. Efectele acestea au costat însă eficienţa în momentele de forte, în care corul a fost acoperit cu totul de orchestră, mult mai numeroasă de altfel.
O altă noutate a fost amplificarea şi folosirea efectului de reverberaţie pentru basul Pompei Hărăşteanu, cu intenţia de a da vocii interpretului lui Iisus o sonoritate mai puţin pământeană. Rezultatul a fost destul de întunecat. Câteva efecte parlato au fost cerute corului şi Evanghelistului pentru a se da muzicii efecte dramatice.
Concertul a fost interesant, pitoresc şi mai ales apreciat, deşi umbrit de câteva decalaje. Soliştii au oferit momente frumoase, atât cei mai experimentaţi cât şi "aripa tânără". Ne-am bucurat de generozitatea vocală a Maestrului Pompei Hărăşteanu, interpretarea dramatică a basului Cristian Hodrea, sensibilitatea Sidoniei Nica, prospeţimea adusă de soprana Valentina Naforniţă şi basul Iustinian Zetea, ultimii doi fiind masteranzi la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti.
Trebuie felicitat corul pregătit de Dan Mihai Goia. Partitura vocală este provocatoare pentru ansamblurile profesioniste. Dificultatea scriiturii, amplificată de nuanţele mici cerute pe alocuri, dar şi de tempii incomozi, a fost rezolvată cu succes, intonaţia fiind impecabilă şi planurile sonore bine conturate. Orchestra Naţională Radio a realizat, deasemenea, o bună reprezentaţie, cu partidele de suflători în formă foarte bună şi cu o sonoritate bogată şi plină de expresivitate. Un efort colectiv prin care o lucrare de secol XX, în care tradiţia muzicii profesioniste autohtone (bizantină) şi cea europeană (muzica sacră barocă şi simfonismul romantic târziu) sunt îmbinate într-o construcţie complexă, îşi găseşte în acelaşi timp drumul către public şi locul în istoria muzicii.