Filmul Periferic, debutul lui Bogdan George Apetri, ne spune o poveste incomodă despre cum oameni cu suflet şi cu minte acţionează inuman şi ne dă o perspectiva mai puţin obişnuită a eşecului, a ratării şi a celei mai firave speranţe la care visează "perifericii". Încă de la începutul filmului primim, ca pe o găleată cu apă rece, perspectiva unor indivizi condamnaţi la o existenţă din care nu pot ieşi manevrînd răul pentru că acesta se întoarce împotriva lor, iar altă variantă mai luminoasă pe care s-o utilizeze nu există - decît în opţiunea de lucru a directorului de imagine Marius Panduru care ne "pune în lumină" un caz dramatic.
Matilda (Ana Ularu), primeşte învoire să plece din închisoare pentru 24 de ore ca să participe la înmormîntarea mamei ei şi încearcă să se folosească de acest prilej ca să fugă cu copilul său de 8 ani în străinătate. Pentru asta trebuie să dea ochi cu fratele ei (Andi Vasluianu) care pare s-o renege şi cu fostul iubit, un proxenet (Mimi Brănescu) care îi datorează bani. Din dialogurile lor, putem înţelege că şi Matilda e prostituată, una destul de dură spre deosebire de recenta achiziţie a proxenetului care este manevrată într-un stil barbar. Şi totuşi răul pur nu este aici, ci în clintirea unor relaţii pe care sîntem obişnuiţi să le privim dintr-o singură perspectivă, cum sînt relaţiile familiale.
Cei doi fraţi, sora cu regim de puşcăriaş şi fratele aşezat, cu mintea la cap, însurat şi tată respectabil dar coruptibil prin legăturile de sînge sînt priviţi în funcţie de vectorul care desparte cele două lumi: soţia fratelui, Lavinia (Ioana Flora), care prin mişcări repetate îşi aşează cocul, îşi şterge fruntea şi ceafa - tensiunea care limitează mişcările celor doi fraţi şi impun distanţă, un fel de joc în trei ca în piesa lui Sartre Cu uşile închise, o continuă fugă între stări şi senzaţii.
Scenariul lui Bogdan George Apetri şi Tudor Voican face risipă de vorbe: personajele ne asurzesc şi cînd tac şi asta e mai mult decît suficient. Un plus pentru regizor este şi felul în care ne prezintă personajele, de pildă Ion Săpdaru, în rolul lui Virgil, a cărui figură apare în ceaţă şi imaginea se desluşeşte încet de parcă ni s-ar lua un văl de pe ochi şi nu e vorba doar de o tactică singulară. Purtarea fratelui Matildei ni se desluşeşte şi ea încet, pînă la clarificare: apare ca o figură reticentă şi scade pe măsură ce timpul trece descoperind un om sfîşiat, într-un balans continuu. De pildă, scena din casa părintească, cînd cele două personaje, soţ şi soţie, gravitează unul în jurul celuilalt: bărbatul e spăşit, apelează la zaharicale, la "mami" , la minciună şi sfîrşeşte prin a zbiera punînd punctul pe i, un punct care îl va şi ţine ţintuit în prag cînd nevasta îi agresează sora. Din nou, ceea ce se comprimă se desface în falduri moi de catifea. Scena aceasta merită un premiu pentru credibilitate care bate chiar şi scena cu copilul Matildei, un puşti de 8 ani care nu iese de sub încruntare decît prin jocuri "nevinovate " cu fum de ţigară alături de mama sa.
E notabil faptul că regizorul îşi pune o amprentă grea prin atmosferă şi montaj, poate cea mai originală din ce am văzut în ultimii doi ani în filmul românesc. Mai puţin contează pentru mine faptul că i-au reuşit sau nu unele detalii, că filmul are un final bun sau nu. Eu cred că are - de la proxenetul jefuit, căzut în pantă cu maşina, la imaginea Matildei şchiopătînd, grăbindu-se spre noua ei viaţă cu geanta doldora de bani, pînă la imaginea unui soare ridicîndu-se liniştit din mare. Ce poate fi mai complex, mai omenesc de atît?
Cîteva vorbe merită şi Mimi Brănescu care apare ca o veritabilă hienă ce sfîrtecă tot ce atinge, inclusiv pe sine. El este omul rău, afaceristul, profitorul care îşi potenţează imaginea negativă dîndu-şi copilul la orfelinat dar rolul lui este pus în umbră de jocul celor doi fraţi care îşi întind tentaculele peste ecran. Sau altfel spus, sînt două acţiuni principale în film, una dintre ele tinzînd să o acopere pe cealaltă. Şi atunci, o luăm de la capăt: despre ce este vorba în film?