Observator Cultural / aprilie 2011
Portret Alex. Leo Şerban

Acum aproape doi ani, la Cinematograful "Elvira Popescu" de la Institutul Francez, Alex. Leo Şerban îşi serba "1/2 secol", cum scrisese el cu umor în mesajul-invitaţie trimis pe telefon prietenilor săi. Sala se umpluse pînă la refuz - în ciuda ploii de vară insistente (28 iunie) şi a temerilor aniversatului - şi am urmărit cu toţii cadoul pe care şi-l făcuse şi ni-l făcuse Leo Şerban - filmul Mon oncle al lui Jacques Tati (adus direct de la Paris), o bijuterie coregrafică de imagine şi de sunet, de ironie la adresa modernismului tehnic şi arhitectural de la mijlocul secolului trecut şi de poezie vetustă şi totodată eternă, cu eroul său de neuitat, M. Hulot, "unchiul" aiurit şi excentric interpretat chiar de Tati. După proiecţie, ne-am regăsit afară, în ploaie, sub cîteva corturi, la un pahar de şampanie rece şi un pişcot. În bermudele sale, în haina uşoară de pînză şi tricoul cu sigla Festivalului Anonimul (dacă nu mă înşel), alş era veşnic tînăr, de o fineţe şi de o curtoazie inconfundabile.

 
Nu l-am cunoscut cu adevărat ca om, deşi ne ştiam, ne-am salutat şi am schimbat din cînd în cînd cîteva vorbe (o dată, cînd am scris în Dilemateca despre cartea sa, Dietetica lui Robinson, ne-am întîlnit pe stradă şi m-a pupat pe obraji şi, în rezerva mea, m-am bucurat mult de reacţia lui spontană) - asta şi din cauza reţinerii mele mondene -, însă pentru mine (şi pentru mulţi, sînt convinsă) a fost un personaj fascinant. Distanţa de la care îl priveam amplifica, probabil, efectul, deşi, chiar şi de aproape, curtenia, eleganţa, rezerva aveau acelaşi halou misterios, care lăsa întotdeauna să scape esenţialul, să întreţină misterul a ceea ce era dincolo de vorbele de salon (ceva ce semăna indicibil a discreţie, fragilitate, singurătate).
 
Dacă nu m-am apropiat de personaj, în schimb, l-am urmărit întotdeauna în tot ce scria, de la minunatele, spumoasele şi eruditele articole şi cronici de film din Dilema (adunate apoi în Dietetica lui Robinson şi în cele două volume de cronici de cinema, care-l fac, probabil, cel mai bun critic de film de la noi: De ce vedem filme. Et in Arcadia Cinema şi 4 decenii, 3 ani şi 2 luni cu filmul românesc) pînă la mărunţişurile din reviste comerciale sau glossy, cum ar fi revista Elle: fineţea Gustului, tăietura frazei, stilul, dar şi ideile de dedesubt erau întotdeauna fără greş, iar inteligenţa acută şi incomodă era însoţită de plăcerea enormă la lectură. Alş avea geniul şi uşurinţa condeiului, dar şi tăişul adesea provocator al inteligenţei critice, erudite şi fără pic de de menajament. O combinaţie rară şi - în spaţiul nostru cultural - unică, greu de egalat... Leo Şerban a fost, probabil, ultimul nostru dandy, un dandy fără fasoane elitiste, deşi tobă de carte şi rar om de gust, care a ştiut să vorbească pe limba multor categorii de public şi să fie un rafinat consumator de cultură pop, mare admirator al lui Marilyn Monroe. Nemuritor este, în privinţa asta, "manualul" său de hedonism dietetic şi de reţete secrete de preferinţe şi gusturi personale, de mici gesturi narcisice şi de dezvăluiri ale propriilor preferinţe livreşti şi plăceri de orice fel, care este Dietetica lui Robinson, colecţie de articole pe care le-am citit cu atracţie secretă şi aproape cu voyeurism.
 
Nu pot să cred că alş nu mai este. De un an îi căutam cu regularitate posturile şi fotografiile din călătoriile sale în Argentina, Buenos Aires, Lisabona, şi de mai bine de un an îi regretam hotărîrea de a renunţa la cronica de film şi la jurnalism cultural, rămînînd numai cu comentariile umorale de pe Internet. De cîteva luni îi resimţeam lipsa din reviste sau de pe Liternet şi mă întrebam ce-o mai pune la cale, căci îi plăcea să se dea în spectacol, să şocheze, să fie puţin cabotin.
 

Nu pot să cred că Leo Şerban nu mai este, un asemenea hedonist dietetic şi estet credeam că va trăi 100 de ani. Găsesc pe net că ultimul mesaj postat pe Twiter de alş este: "Atunci cînd îţi faci planuri=k şi cum ţi-ai plasa viaţa în mîinile soartei iar soarta rîde de tine kiar în ac moment. viaţa e cobaiu soartei". Soarta asta s-a jucat tocmai cu el, jucătorul prin excelenţă, agnosticul, dandy-ul care şi-a făcut din viaţă propria-i operă şi din articolele jurnalistice, efemere şi frugale, chiar o operă, trei cărţi inconturnabile. Fronda şi discreţia lui ultimă s-au reunit acum, pentru ultima oară, la aflarea veştii şocante că nu mai este.
 

Pentru mine, pierderea e incomensurabilă, e de-a dreptul personală (deşi l-am admirat de la distanţă), pentru că, în percepţia mea asupra spaţiului cultural autohton, el era unul dintre the happy few care-i dădeau un reper, o valoare sigură, mult şarm şi un gust desăvîrşit - o rara avis pe meleagurile noastre. Şi-mi pare rău că nu mi-am luat inima în dinţi să schimbăm mai multe cuvinte atunci cînd se (mai) putea...

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus