A fost ca un retezat. Am vorbit cu el la sfîrşitul lui martie 2011, dar n-avea chef de mine. Ne certam pe diverse chestii ideologice. El era un conservator (naiba ştie), eu mai spre stînga, aveam o mulţime de dezacorduri. Şi apoi aveam şi eu defectele mele. Îl întrebam din cînd în cînd la ce filme să merg. Eram mîndru că-l ştiu. alş e unul dintre fetişurile mele culturale (nu ştiu dacă numai "culturale").
Aflasem de alş de la Mircea Cărtărescu, la un capăt de cenaclu stropit cu alcool. Ne-a spus că alş a ales să-şi trăiască viaţa ca pe o operă de artă, nu să creeze una. Era prima oară cînd auzeam spus aşa ceva (eram şi eu mai mic). De aici a apărut în mintea mea personajul, care a rămas într-un fel de retragere sacră, nu prea puteam să îl ating. După aceea, am găsit articole de critică vizuală în Vineri, vechiul supliment al Dilemei. Nu prea înţelegeam, nu mai citisem aşa ceva. Îmi plăcea însă (din Vineri mai citeam şi serialul teoretic al lui Sorin Alexandrescu, şi acolo am debutat şi eu în presa mare, în 1999).
De cunoscut, l-am cunoscut abia în 2004, cînd mi-a propus să facem împreună numărul dedicat zilei Franţei. Eram foarte încîntat că se gîndise la mine. Ne-am întîlnit în Pasajul Universităţii, la o cafea, unde mi-a povestit despre o iubire de-a lui din tinereţe (deşi nu-i dădeam 40 de ani, el avea deja vreo 45), pentru o femeie. Eu venisem cu un mit alş în cap: dandy, foarte inteligent şi homosexual - asta iar mă fascina. Nu-i plăcea să vorbească despre homosexualitate, cel puţin nu cu mine. Dar mai încolo, pe mess, ne desfăşuram pe fel de fel de prostii. Mi-a mărturisit odată că el, ca homosexual, nu poate fi decît dandy; ai mai văzut tu un dandy de stînga, m-a întrebat, închizător. Era foarte copil în dialogurile noastre virtuale, sau aşa părea.
În presă, funcţiona ca un artist de modă veche: scria ce voia el acolo unde i se oferea loc şi afecţiune, de la Libertatea la Idei în dialog. De fapt, cred că afinitatea pentru "conservatori" era superficială. Nu-l interesa nici politicul, nici politica, n-avea, de fapt, nici una din idiosincraziile "elitei" - sau le juca pe toate -, nu era un moralist. Era, sigur, un individualist à outrance, şi în sensul ăsta da, îmi părea un om singur, care avea nevoie de multă înţelepciune ca să poată trăi aşa, mereu în clipă. Era un fan Michel Onfray (dar şi Barthes, Beckett). Un agnostic estet, dacă se poate spune. Nu credea decît în gust. De fapt, nu ştiu prea multe despre el, pentru că, dandy fiind, evita să scoată lucruri la suprafaţă. Evita să spună ce crede sau ce vrea sau orice alt ce, de fapt.
În presă, funcţiona ca un artist de modă veche: scria ce voia el acolo unde i se oferea loc şi afecţiune, de la Libertatea la Idei în dialog. De fapt, cred că afinitatea pentru "conservatori" era superficială. Nu-l interesa nici politicul, nici politica, n-avea, de fapt, nici una din idiosincraziile "elitei" - sau le juca pe toate -, nu era un moralist. Era, sigur, un individualist à outrance, şi în sensul ăsta da, îmi părea un om singur, care avea nevoie de multă înţelepciune ca să poată trăi aşa, mereu în clipă. Era un fan Michel Onfray (dar şi Barthes, Beckett). Un agnostic estet, dacă se poate spune. Nu credea decît în gust. De fapt, nu ştiu prea multe despre el, pentru că, dandy fiind, evita să scoată lucruri la suprafaţă. Evita să spună ce crede sau ce vrea sau orice alt ce, de fapt.
Asta mă enerva. Că nu ştiam nimic din "de fapt"-ul lui, că niciodată n-am fost convins de nici unul dintre tropismele lui vizibile, că observam cum tot ceea ce apărea sub numele de alş era o suprafaţă în spatele căreia trebuie să se fi ascuns ceva. Nu ştiu ce. Nu ştiu nici măcar dacă, şi asta iar mă frustra. Cînd cu Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu - plecase deja din ţară, în Argentina şi apoi la Lisabona - începuse să fie mofluz, să se certe pe forumuri. Renunţase la tot şi, de fapt, nu. Cred că alş a avut mult curaj să trăiască, să-şi aleagă viaţa pe care a dus-o aşa - adică impunîndu-şi să nu facă nimic, ci să se facă - şi destulă slăbiciune să nu renunţe, de fapt, de tot, la nimic.
Misterul unui condei fermecător, al unui om fascinant şi enervant, al artificiilor care deturnau privirile de la puterea nopţii în care se proiectau, al unui altfel care nu voia să intre în jocurile discursului despre alteritate, care voia ca altfelul lui să fie altfel, într-o fugă barocă: de unde şi pînă unde, eu n-am aflat. alş a fost în cotidianul meu ca o sumă de mici izbucniri. Atît de vii încît încercam şi nu reuşeam să mi-l închipui pe omul ăsta bătrîn. Deci nici nu mai am cum.