Cu Leo pe insula lui Alexander Selkirk

Conform celor stabilite din timp, şi anume
că trebuie să ne asumăm condiţia noastră umană şi intelectuală,
aceea că nu sîntem decît doi instrumentişti
- un contrabasist şi un saxofonist - urmăriţi
de două bande de gangsteri hotărîţi să ne ciuruiască
pentru că am fost martori la mîrşăviile lor
- am descins amîndoi, Leo şi cu mine,
pe insula Mas-à-Tierra,
insula lui Alexander Selkirk, cel numit, pentru uzul raţiunii, Robinson Crusoe.
Ne-am tras frumos sufleţelele şi ne-am zis, pe muteşte,
că aici ne va fi bine.
Nu erau pe Mas-à-Tierra mai mult de 650 de persoane,
nu aveau cinema-uri, aveau capre, vreo 200 de capete,
aveau languste, o specie fantastic de fecundă, cu femele care
poartă pînă la vreo 400 000 de ouă de cîte 5-7 kile.
Aveau un singur orăşel, San Juan Bautista, în golful
Cumberland,
restul era tăcere, turism, nu o dată truism.
Amîndoi detestăm turismul şi truismele,
şi ne-am decis - sfidînd pustiul de piatră din jur -
să rămînem în San Juan Bautista,
un orăşel fără străzi şi maşini, cu un mic port,
cu un mic cimitir, cu doi carabinieri,
cu un comisariat în care închisoarea era cît un dulap,
"folosită cînd şi cînd pentru un pescar puţin ciupit"
- după cum ne-a precizat patroana barului "Robinson Crusoe",
o femeie la vreo 60 de ani, enormă ca Anita lui Fellini,
dar păstrînd şi ceva din Ava Gardner a lui Huston,
care ne-a oferit un juice de fructe,
explicîndu-ne că berea... berea vine din 15 în 15 zile,
adusă cu vaporul de pe continent.
Nu ne-a interesat continentul, ci conţinutul:
doream să ne instalăm aici, să cîntăm în fiecare seară,
i-am arătat instrumentele noastre în cutiile ciuruite,
ea a început să danseze, ca Ava Gardner în Noaptea iguanei.
Nu au avut loc negocieri îndelungi - ne-a acceptat,
cu condiţia să plecăm doar cînd apar la orizont
Pierrot le fou cu Marilyn la babord.
Acolo, la San Juan Bautista, sîntem şi acum,
ca doi intelectuali urmăriţi permanent de două bande de gangsteri,
prea bine lămuriţi de cum se trece de la Godard la Godot.