6 vine Aristoteles! (I) - Aristoteles Workshop, 2011

Încă din 2006, de pe vremea când Cristina Hoffman şi Dan Nuţu organizau această îndrăzneaţă aventură creatoare, îmi amintesc că mă invitaseră la Sibiel, prin Laurenţiu Brătan, pe atunci, să vin să văd "laboratorul". A trebuit să treacă o vreme până ce să mă coordonez cu această misterioasă alchimie cinematografică şi să ajung la Vama, în Bucovina, unde nu mai fusesem fix de 30 de ani, de când se alesese Mitterrand în Franţa, şi fusesem convinsă că a fost cotropită întreaga Europă de comunism (nu făceam distincţie între socialismul lor, să-i zicem mai cu faţă umană, ca să cităm din deja clasici, şi cel ultra-primitiv şi represiv de pe la noi).

Şansa călătoriei mele e legată şi de astă dată, ca de multe ori în ultimul timp, de prolificul ICR. Oana Suciu, jurat, venea cu o maşină şi un om minunat la volan, Liviu, şi m-a invitat şi pe mine, să străbatem ţara, repede şi bine şi să ajungem într-un colţ de rai, la propriu. Ancuţa Romanescu, îngeraşul nostru protector (tocmai ce ni s-a amintit în vizita de la Mănăstiri, că primim cu toţii unul odată cu taina botezului, numai că eu de-a lungul vieţii am avut norocul să mai întâlnesc câţiva, vizibili şi foarte eficienţi) ne-a spus că vom sta la o pensiune, care mai apoi am constatat că este una de 4 margarete şi cu a mea din nume, putem să-i dăm chiar 5, cu nume bizar pentru zonă, Bucovina Lodge (mai ales că e proprietatea unui francez, dar cum Oranj devine Oringi şi Danon / Danone, cu eul mut (!!!) citit, nu mă mai mir prea tare). Nostimă a fost găsirea hotelaşului, căci încurcându-ne puţin, Liviu a întrebat ceva săteni destul de derutaţi de sonoritatea cuvântului, şi care după un moment de derută, păru că fisa a picat, şi de undeva din străfunduri a revenit memoria. Fireşte că era o confuzie. Se repetă strania întrebare, şi cum bine ştim că nimic nu e mai greu decât să dai nişte indicaţii de poziţionare ele au sunat cam aşa: mergeţi înapoi şi în dreptul primăriei e un magazin. Era el cam cârciumă, dar nu mai conta, am dat de Casa dulce casă, unde era o splendidă pană de curent, care o făcea şi mai misterioasă. Am lăsat bagajele şi am fugit la Casa Călin (aici mai toate pensiunile, ca uraganele, au nume de femei, dar cea a Workshopului făcea excepţie). Ne-a întâmpinat Dan Nuţu, unul dintre cei mai mari actori români, de anvergură universală, care dovedeşte o asemenea pasiune pentru noua sa misiune, că nu poţi să nu te molipseşti. Ne-a arătat splendida i-aş spune hacienda, dacă aş fi mai în Mexic, deşi tipic românească, o curte plină cu flori, pisici ca-n Alice..., meri verzi şi acrişori, cum numai în Bucovina întâlneşti, o pară crocantă, pe care mi-a cules-o cu drag şi a părut mai dulce, un leagăn, un foişor cu cuptor de pâine şi afumătoare, seminţe de floarea soarelui direct din pălăria acesteia, masă de ping-pong, curte de păsări, şi tot felul de animale şi animăluţe şi o trataţie ca apero-ul franţuzesc cu ate, cum bine le zice Enea (Dabija, despre care tocmai am aflat că face o colecţie de voci de mari actori români). Zmeurată, afinată, la fragi ne-am cam încurcat că ne dădea Fregată şi ne trezeam la malul mării, iar de mur-ată nici nu putea fi vorba. Covrigata (marcă înregistrată tot Liviu) de Buzău ce-a mai făcut furori! Pentru Dora de la Apple ne-am gândit la o mărată sau chiar apălată, oricum, dulce şi te duce era toată aşa că împrietenirea s-a făcut cât se poate de repede. Ne-am aşezat la masă şi cu frumoasa Valentina (Miu) de la Media Desk România, şi ne-am amuzat toată seara, mai cu seamă că întâlnisem, încă de la venire un tânăr Alex, care-i fusese student Oanei, şi care-şi luase diploma cu 10, deşi eram cu toţii informaţi cât de exigentă este doamna profesoară.

Înainte de a intra într-un juriu, pe care Dan îl vrea ca în filmele americane din 12 (nu chiar Oameni furioşi şi fără femei, ca la Sidney Lumet), ieri am fost plimbaţi pe la Mănăstiri, la Moldoviţa, unde am constatat că Aristotel e şi el pictat chiar pe faţadă, şi mi-am amintit din copilărie trecutul pe sub masă de dinainte de Paşti, dar şi semnificaţia credinţei în Viaţa de Apoi, sau forma de cruce, pe planurile clădirilor bisericeşti, pentru a recompune trupul lui Hristos şi mai apoi, cum cei nebotezaţi n-au dreptul decât la picioarele răstignitului, iar capul este altarul cu preoţii. Am ajuns şi la Suceviţa, cu Scara Virtuţilor, de unde am înţeles că şansele de a nu sfârşi în Iad sunt minime:) şi singurul lucru care rămâne şi în veşnicie e iubirea, ceea ce ne-a mai dat curaj. Am poposit şi la Voroneţ, care arată mai bine pe peliculă. M-am întristat că nu am regăsit taina reculegerii, că peste tot e plin de kitschiuri costisitoare, totul se reface deodată şi fără prea mare tragere de inimă, mai degrabă trăgându-se de timp.

Seara am ajuns la o stână, cu căluţi şi gazde de poveste. Luasem cu Oana zahăr cubic şi ne-am răsfăţat răsfăţându-i pe cei mai eleganţi patrupezi, care au însă nişte dinţi, mamă-mamă, dar despre toate astea, care ne-au dres gustul amar, şi ne-au încântat cu un foc în care ne-am aruncat necazurile şi dezamăgirile, în episodul viitor.