Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Aristoteles Workshop, 2011

Documentare superbe pe-un picior de plai şi Gheorghe Flutur pe-o gură de pâine (cu iaurt) - Aristoteles Workshop, 2011


Hotnews.ro, august 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"E primul an în care toţi cursanţii, 16 din 16, au muncit de dimineaţa până seara cu un singur gând - să facă un film bun. Nu mă pot plânge de niciunul", spune Dan Nuţu în cotcodăcitul deja familiar al găinilor Pensiunii Călin, comuna Vama, judeţul Suceava unde mai sunt, de fapt, doi căţei şi trei pisici şi unde până în 27 august 2011 au fost şi 16 tineri cineaşti din România, Cehia, Estonia, Serbia, Lituania, Letonia, Grecia şi Macedonia.

2011 e al doilea an când Atelierul de film documentar Aristoteles s-a ţinut în Vama bucovineană. De anul trecut până acum proprietarii Pensiunii Călin au mai construit o mică vilă cu o sală de proiecţie la etaj. Relaţia lor cu Aristoteles nu mai e de mult oficială. Doamnei Iuliana, care supervizează calmă ca participanţii să fie hrăniţi cum trebuie şi să nu ducă lipsă de o afinată ori de un sirop de brad exact când le e sete, i se umezesc ochii când spune că Matei, un cursant din 2010, a revenit în acest an doar în vizită.

Ajuns la a şasea ediţie, Aristoteles nu mai e un experiment, ci o formulă consacrată - deşi în continuare originală pentru Europa sau America, unde astfel de ateliere ţin câteva zile şi sunt, de fapt, destinate doar instruirii teoretice. (De aceea printre cei 100 de aplicanţi care vor anual să vină la Aristoteles se numără şi americani ori australieni, deşi pe site-ul atelierului, http://www.aworkshop.org/, scrie clar că e destinat doar celor din Europa Centrală şi de Sud-Est.).

Dan Nuţu are o altă expresie - "boot camp" (în engl. tabără de instrucţie pentru recruţi), care se potriveşte mai bine deoarece cursanţii nu se uită la florile din grădină până le vine inspiraţia. Existenţa lor n-are nimic din idilismul la care ar trimite sintagma "tabără de creaţie" (inclusiv o cană, două de vin).


(Dan Nuţu şi Nino Kirtadze - Foto: Aristoteles Workshop)
Au cinci săptămâni la dispoziţie pentru a face un film documentar de cel puţin 30 de minute. Acest lucru presupune până la 10 zile de instruire teoretică (în 2011 cu Thierry Garrel, fost director al Departamentul Documentar, Animaţie şi Video de la ARTE, şi cu cineastul olandez Jeroen Berkvens), după care "scouting"-ul = căutarea de subiecte (pe o rază de 75 de kilometri), filmarea şi montajul. Sunt împărţiţi în patru echipe. Fiecare echipă are producător, regizor, director de imagine şi monteur.

Credeţi că e simplu? E teribil de greu să scoţi un film bun în acest regim. Deadline-ul pentru predarea filmelor (într-o primă variantă de montaj) a fost 28 august 2011, ora 8.30. În ultimele zile, s-a dormit câte două ore pe noapte. În ultima noapte nimeni n-a închis ochii.

Iranianul Rafi Pitts, britanicul Simon Brook şi georgianca Nino Kirtadze au dormit la fel de puţin ca elevii ("de la 4 la 9 dimineaţa în ultimele două săptămâni", spune Dan Nuţu), dar le strălucesc ochii când încep să îţi vorbească despre "copiii" lor, despre filmele bune pe care le-au făcut şi despre faptul că aceasta e cea mai bună ediţie de până acum.

"Revin la Aristoteles pentru că îmi place să dăruiesc", spune Rafi Pitts, cel mai vechi îndrumător de la Aristoteles şi reprezentant al Noului Val al filmului iranian (două filme selecţionate în Competiţia Oficială a Berlinalei). "Îmi petrec restul existenţei luând, pentru că încerc să îmi fac propriile filme, iar acesta e singurul moment când pot da ceva înapoi.

În primul an nu credeam că voi reveni, dar Dan e - ca şi mine -, un mare fan al lui John Cassavettes. Acelaşi spirit l-am descoperit aici - iei un aparat de filmat şi înveţi să te exprimi. În lumea modernă, oamenilor le e în general teamă să fie ei înşişi, dar în cinema acesta e singurul mod prin care ai de câştigat".


(Rafi Pitts - Foto: Aristoteles Workshop)
Pentru Simon Brook, documentarist cunoscut (şi nu doar fiul legendarului regizor de teatru Peter Brook), "parametrii" impuşi de Aristoteles le permit cursanţilor să dea tot ce e mai bun într-un timp dat. "Trăiesc la Paris, unde gem cafenelele de scriitori americani care se chinuie să scrie dar n-au nicio presiune, niciun termen. Iau notiţe în carnet ani în şir. Când li se termină banii, se întorc acasă. Aici există un obiectiv, cursanţii ştiu că în termen de cinci săptămâni va exista o proiecţie cu filmul lor."

De la degete băgate în priză până la un film de festival

Pentru Simon Brook datoria unui îndrumător e, paradoxal, legată de cum îl laşi pe cursant să greşească. "Deşi îi spui copilului să nu bage degetele în priză, singurul mod prin care acesta va învăţa că nu trebuie s-o facă e tocmai băgându-şi degetele în priză." Metafora e poate puţin forţată pentru că, încă de la prima ediţie, Aristoteles a fost o pepinieră de documentare selecţionate şi premiate la festivaluri importante - Cannes, Locarno, Nyon sau Lepizig.


(Simon Brook cu echipa filmului The Tank - Foto: Aristoteles Workshop)
"E foarte uşor să nu-ţi iasă un film aici", spune şi georgianca Nino Kirtadze, cel de-al treilea îndrumător, care povesteşte că filmul Momentky, care a câştigat în acest an premiul atelierului, putea foarte bine să nu fi existat pentru că regizoarea cehă Veronika Janeckova a vrut iniţial să facă un film despre o femeie în vârstă care locuieşte într-un cimitir.

"Au fost foarte deprimaţi când au început să aibă probleme şi n-au mai putut filma. Aveau un deadline şi timpul trecea, şi atunci m-am uitat peste ce filmaseră şi am venit cu ideea de a face ceva mai complex", spune Nino Kirtadze care a găsit în această echipă o tânără lituaniancă director de imagine, Inese Tikmane, despre care spune că e cel mai talentat DOP pe care l-a întâlnit până acum (în consecinţă o va lua în echipa următorului său film).

"Pasiunea lor aproape că te sperie", spune Nino Kirtadze despre tinerii documentarişti de la Aristoteles. "Îşi pun tot felul de întrebări, se consumă şi deodată ceva se întâmplă şi lucrurile încep să se lege. Dar nu poţi reuşi dorind să fii cel mai bun. N-are rost să începi aşa, pentru că nu e ca la sport."

Acelaşi lucru îl spun, de fapt, toţi cei trei îndrumători - că au încercat să-i facă pe cursanţi să îşi găsească propria voce, iar rezultatul acestei munci delicate au fost cinci filme în loc de patru (grecul Marios Chatziprokopiu şi estonianul Serghei Trofimov, terminându-şi filmul mai repede, au găsit un al doilea subiect), şi toate cinci foarte bune.

Gheorghe Flutur - comic savuros, fără voia lui

Din păcate, cei 12 "oameni furioşi" care au alcătuit juriul competiţiei au ales doar două filme pentru a fi premiate. Momentky (regizat de Veronika Janeckova, produs de Eliza Zdru, filmat de Inese Tikmane şi montat de Gabi Bazalici) a luat Premiul Aristoteles (în valoare de 2.500 de euro), iar Japanese Quince Tree / Gutuiul japonez (regizor Mara Trifu, imagine Radu Gorgos, producător Biljana Dolevska, monteuză Paula Oneţ) a primit o Menţiune Specială.

Momentky e cel mai complex film din recolta acestui an. Al doilea tren al Regelui Carol al II-lea, inclus acum în proiectul Pelerin în Bucovina, devine o metaforă a vieţii. Din cele 20 de ore filmate au rămas 42 de minute şi câteva personaje: un cuplu de îndrăgostiţi timizi, o bunică şi nepoţica ei obosită, doi soţi cu 30 de ani de iubire în spate, două pensionare care discută despre bani şi boli - cu toţii surprinşi într-o lumină blândă şi coaptă care, deşi le păstrează umanitatea, îi rupe de peisaj şi de timp.

Cel mai amuzant e, însă, Gheorghe Flutur căruia regizoarea şi operatorul (care nu ştiu o boabă română) îi revelează perfect calităţile politicianului de pretutindeni: populismul găunos care îl face să încingă hora pe peron, ridicolul gestului de a împărţi ("ca Iisus", cum a spus Michal Bregant, decanul FAMU Praga şi invitat la Aristoteles) pâine călătorilor (dar şi iaurt!), infantilismul adorabil cu care echilibrează cămaşa albă de politician acţionând maneta fluierului la fiecare 10 secunde (pentru că e "ca manşa de la elicopter").

În replică, mecanicul trenului îi prăjeşte fleici în lopata de cărbuni. Un asemenea aer de veselă sărbătoare populistă până şi un mare regizor de ficţiune ar fi avut dificultăţi în a-l crea. Deşi extrem de viu, pe ecran Gheorghe Flutur nu e decât un personaj alături de altele care merg, la fel ca noi, dintr-o staţie într-alta a vieţii. Înţelepciunea filmului probabil că va fi mult mai evidentă la varianta finală de montaj.

Japanese Quince Tree / Gutuiul japonez are în centru o doamnă venerabilă care locuieşte într-o casă superbă, şi este un portret delicat al unei femei interesante a cărei singurătate capătă, graţie imaginii curate şi a calmului impus de montaj, o poezie aparte.

If 6 Was 9 (regia Ivana Mladenovic, DOP Saulius Lukosevicius, montaj Ana Ilieşiu, producător Mirona Radu) e cel mai riscant film al ediţiei pentru că, aşa cum o spune şi titlul luat din Jimi Hendrix, propune (cel puţin) două moduri diferite de a citi realitatea.

Eroul filmului e un bărbat care are veleităţi artistice, un diagnostic mintal probabil precis şi o personalitate pe cât de histrionică pe atât de dificilă. Dar regizoarea a reuşit să îl facă să se deschidă. Dacă în primele minute râzi cu lacrimi văzându-l pe post de răzeş în filmuleţele producţie proprie, empatizezi pe urmă cu el şi începi să te gândeşti unde e adevărul spuselor sale, unde e graniţa dintre realitate şi ficţiune, care e rostul unui documentar şamd.

Autoreflexivi sunt, de asemenea, Marios Chatziprokopiou şi Serghei Trofimov în Tomorrow, un film de până în 20 de minute în care înregistrează momente de la priveghiul şi înmormântarea unei femei din Vama. Filmul nu e unul etnografic, deşi cineastul grec e doctor în etnografie, ci caută limita dintre viaţă şi moarte privind reacţiile membrilor familiei decedatei. (Acesta a fost extra-filmul, realizat într-o săptămână.).

Între bocetul fiicei decedatei şi momentul când se urcă, zâmbind pe scuter, e o lume întreagă, iar filmul trădează ceea ce Simon Brook definea ca pe o calitate necesară pentru un bun documentarist - curiozitatea şi interesul pentru ceilalţi.

The Tank (regia Ozana Nicolau, DOP Serghei Trofimov, monteur Cristina Baciu, producător Marios Chatziprokopiou) comprimă în 18 minute relaţia de puternică iubire dintre o bunică şi nepoata din care vrea să scoată o mare vedetă de muzică populară. Bunica vrea una, fata vrea alta dar îşi iubeşte atât de mult bunica încât se supune fără crâcnire.

Un fel de Billy Elliot combinat cu Little Miss Sunshine, filmul are două mari momente care într-un film de ficţiune n-ar fi fost atât de emoţionante - cel în care Dayana primeşte pianul (iar emoţia ei depăşeşte ecranul) şi cel de la final când, la concursul pentru care se pregătea, aude cântând o fată mai talentată ca ea (şi ochii i se umplu de lacrimi.).

E incredibil câtă forţă pot avea nişte filme făcute într-un timp atât de scurt.



 Toate articolele despre Aristoteles Workshop, 2011


0 comentarii

Spacer Spacer