AW este co-finanţat de Canalul ARTE / France, Programul Media al Uniunii Europene, alături de Centrul Naţional al Cinematografiei, Institutul Cultural Român, Administraţia Fondului Cultural Naţional, şi este susţinut de AVIS şi iStyle.
Ca şi în 2010, în vara lui 2011 workshopul a avut loc în satul Vama, din judeţul Suceava, în Bucovina, unde pentru cinci săptămîni, între 25 iulie - 28 august 2011, "acasă" şi headquarter a însemnat pensiunea Casa Călin. (Redacţia LiterNet)
***
Documentar în stil Aristoteles
(Ozana Nicolau)
Dacă eşti un tânăr realizator de film (fie că eşti regizor, operator sau monteur) şi vrei să-ţi testezi limitele - Aristoteles Workshop e modul cel mai potrivit.
Workshopul a debutat aparent simplu şi sigur cu câteva zile de vizionări de documentare şi vizionări ale filmelor noastre, astfel încât să ne cunoaştem mai bine. Sunt aşa numitele zile de "warm up", în care Thierry Garrel, fostul şef al Departamentului de Film Documentar al canalului TV ARTE/France, a avut de fapt o sarcina foarte delicată: să ne observe şi să propună componenţa echipelor. În cazul meu: un DoP estonian - Serghei Trofimov, producătorul grec - Marios Chatziprokopiou şi monteurul român - Cristina Baciu. N-am ştiut cum ne va influenţa componenţa echipei până nu am pornit în căutarea subiectului. În unele sate dinspre graniţa cu Ucraina, Serghei se înţelegea mai bine cu localnicii în rusă, decât eu şi Cristina în română. În alte locuri, în satele de la sud de Vama, dincolo de Câmpulung, oamenii erau circumspecţi când le băteam la poartă şi ne auzeau vorbind în engleză între noi, cu atât mai mult când le explicam că suntem o echipă multi-naţională de studenţi, care realizează un documentar.
Dar până să filmăm şi să montăm, a trebuit să găsim subiectul. În nu mai mult de o săptămână - un timp extrem de scurt pentru cercetare; în mod normal, cercetarea poate dura câteva luni, iar perioada de filmare, alte câteva luni. A fost un pariu enorm, iar noi l-am câştigat în ultima clipă. Am încercat iniţial o poveste despre copiii care cresc singuri, având părinţii plecaţi la muncă în străinătate. Ziua mergeam cu ei la pescuit şi la furat mere, iar seara vorbeam pe chat. Doar că povestea pe care voiam noi să o arătăm era ascunsă adânc în sufletul lor şi am simţit că timpul e prea scurt pentru ceea ce le ceream noi să ne dea. Când am reînceput să căutam un subiect, mai aveam trei zile la dispoziţie. Sfatul pe care ni l-a dat Simon Brook, tutorele echipei noastre, a fost "Bounce as much as you can." - cu alte cuvinte, să ne extindem aria de interes cât mai mult posibil, să ne lăsăm mintea cât mai liberă. Pe Dayana şi bunica ei le-am descoperit în timp ce căutam o bocitoare (ştiam că obiceiul bocitului începe să dispară şi ni se părea un posibil subiect). Dar, în loc de o femeie în vârstă, care să jelească, am găsit o puştoaică de 13 ani, care cântă la pian, la chitară şi la cobză, care repetă câteva ore zilnic şi a cărei cea mai bună prietenă, dar şi cel mai dur profesor, este bunica sa.
Ştiam deja că avem nevoie de timp ca să le câştigăm încrederea şi exact timp nu aveam. În plus, pentru mine era primul documentar şi nu aveam nicio strategie în legătură cu modul în care aş putea obţine acordul lor pentru filmare. Ne-am dus totuşi să stăm de vorbă cu ele şi încet-încet mi-am dat seama că erau mult mai interesate să mă cunoască uman, decât profesional. Le-am povestit despre familia mea (cu bune şi cu rele) şi am avut surpriza să constat că şi eu şi personajele mele ne confruntam cu exact acelaşi tip de probleme. Din acel moment n-au mai avut nicio reţinere în a ne primi pe toţi patru în casa şi în viaţa lor. Le-am explicat cât e de important să nu schimbe nimic faţă de cum se comportă când noi nu suntem acolo, că nu e nevoie să filmăm în "camera bună" dacă ele în mod normal fac repetiţiile în bucătărie; că orice am schimba, adică am regiza, s-ar simţi în film la fel ca o notă falsă într-un cântec, şi că publicul, chiar dacă nu va şti să spună exact ce e, va simţi dacă ceva e neadevărat.
Am petrecut zilnic peste zece ore în casa Dayanei şi a bunicii ei. S-au obişnuit cu noi, cu camera lui Serghei, omniprezentă, şi cu dorinţa noastră (şi complicitatea lui Serghei) de a nu spune care sunt momentele când înregistrăm şi când nu.
Aşa se face că am strâns multe ore de material prin care a trebuit să ne croim o cărare ca printr-un hăţiş. Ne plăceau toate momentele, pentru că fiecare punea în lumină o faţetă a relaţiei dintre bunică şi nepoată, dar nu toate îşi aveau locul în film. Am montat scenele separat, urmând să lucrăm altfel decât de obicei şi să stabilim structura filmului la final. Nu ştiam care va fi începutul, nici ce am vrea în mijloc, dar am ştiut fără ezitare care este finalul. Într-un fel, am înţeles esenţa poveştii pe care o filmasem abia la montaj, atunci cand am putut să ne uităm în linişte (şi uneori de zeci de ori) la fiecare reacţie a Dayanei şi să observăm strategiile de convingere ale bunicii.
Acum, că pot să mă uit în urmă la tot ce s-a întâmplat, cred că filmul n-ar fi ieşit aşa dacă l-am fi făcut în condiţiile obişnuite, dacă fiecare membru al echipei ar fi stat la el acasă şi ne-am fi întâlnit doar pentru lucru. Aici am fost însă mereu împreună, izolaţi de lume, într-un spaţiu idilic, grădina şi casa Pensiunii Călin, despre care iniţial am crezut că ne va face DOAR să ne deconectăm (şi să ne răsfăţăm), nicidecum să ducem la capăt un efort intens. Dar m-am înşelat. Tocmai faptul că nu există nimic care să ne distragă ne-a ajutat să ne concentrăm toată atenţia pe povestea Dayanei.
În timpul proiecţiei cu public de la sfârşitul workshopului m-am gândit la prima zi când am pornit să căutăm un subiect şi mi s-a părut că a trecut un an de atunci. Atât de multe s-au întâmplat.
Tancul / The Tank
Regizor: Ozana Nicolau (România)
Imagine: Serghei Trofimov (Estonia)
Editor: Cristina Baciu (România)
Producător: Marios Chatziprokopiou (Grecia).