6 vine Aristoteles! (II) - Aristoteles Workshop, 2011

Mari emoţii mari la Casa Călin, unde s-a adunat juriul pentru a vedea cele cinci documentare, în Sala care poartă numele fetiţei din familie: Mara (mai ceva decât "Elvira Popescu", de la Institutul Francez). Emoţiile cu siguranţă că au fost foarte mari şi fiecare echipă, în parte, a încercat să-şi susţină proiectul şi mai ales să mulţumească absolut recunoscător formatorilor, cum se cheamă mai nou, respectiv profesorilor, veniţi de departe, de dincolo de graniţă, cu CV-uri impresionante.
 
S-a început cu If 6 was 9, cu o echipă formată preponderent din fete: regia, o sârboaică - Ivana Mladenovic, montajul şi producţia, două românce - gracila Ana Ilieşiu şi Miruna Radu, iar director de imagine, un leton - Saulius Lukosevicius. Titlul este un vers dintr-o melodie a lui Jimmy Hendrix, din 1967. Personajul: unul cât se poate de excentric, ba chiar ciudat de-a dreptul. În mod clar un histrionic încântat că e filmat, agresiv, dar şi tratat cu agresivitate (întrebările tinerei cineaste amintindu-mi de reportajele stil "Reflector", de pe vremea Împuşcatului), pe scurt, un caz mai degrabă medical, care ar face însă rating, deşi, e mai bine să fie ocolit.
 
The Tank / Tancul este tot al unei regizoare, Ozana Nicolau, din România - ca şi la Anonimul este o ediţie predominant feminină -, iar povestea a unei adolescente, de 13 ani (care pare deja o fată matură) şi a cărei bunică o îndeamnă cu orice preţ să facă, dacă se poate, carieră de cântăreaţă de muzică populară, deşi este evident că nu prea are talent.
 
A urmat filmul Tomorrow, un film de pomană, în plus, şi la propriu, şi la figurat, despre o înmormântare jalnică şi care speria prin prost gust şi indiferenţă. Singurul moment reuşit: un căţel negru, care face un fel de salt mortal, căruia, din fericire, îi supravieţuieşte.
 
Cel mai interesant a fost The Japanese Quince Tree / Gutuiul japonez de la titlul foarte original şi până la personaj, o adevărată doamnă, aproape nonagenară, care declara, după vizionare, că a întinerit cu 10 ani, văzându-se pe ecran, unde, de altfel, s-a descurcat remarcabil, neavând nicio notă falsă în spusele ei, împărtăşindu-ne doar puţin dintr-o experienţă îndelungată, din care nu lipsea o dramă, dar şi depăşirea ei cu demnitate, filmări delicate şi spectaculoase în acelaşi timp, remarci bine meritate pentru un imens scriitor Mihail Sadoveanu, care, din păcate, a pactizat cu comuniştii, şi mai ales un îndemn pe care ar trebui să nu-l uităm niciodată. Şi anume: nu ca la Edith Piaf să nu regretăm nimic, din ce am făcut, ci să nu regretăm că n-am făcut! Pentru Mara Trifu regizoarea, editoarea Paula Oneţ, directorul de imagine Radu Gorgos şi producătoarea din Macedonia, Biljana Dolevska, până şi repetitiva măsurare a tensiunii arteriale devine de o poezie incomensurabilă. Flerul bătrânei doamne avea să fie absolut perfect.
 
Momentky al cehoaicei Veronika Janeckova, filmată de lituaniana Inese Tickmane şi montată de Gabi Bazalici, producţia aparţinându-i Elizei Zdru de la noi, documentarul care a plecat cu consistentul premiu oferit de ICR, s-a vrut un tren cu aburi, un tren regal, cu o constelaţie de pasageri (aşa suna rezumatul original). În realitate, semăna mai degrabă cu un Caragiale pastişat, dar iată că la vot a funcţionat. S-a mers adesea, pe ceea ce dincolo de Ocean s-ar numi Cameo, personaje foarte bine conturate, dar care nu stau prea mult pe ecran, de la o bunicuţă şi copila ei, ocrotită în somn, la mecanicul de locomotivă, care scoate fum mai ceva decât calul de fier, trecând pe la politicianul dornic să mulţumească pe toată lumea, dar şi lumea încercând să-i intre în voie servil, cu orice chip, şi până la cele două femei cu pălărie (ştiu: sună ca un titlu de tablou) care comentează, la nesfârşit, preţul cafelei.
 
Nu pot, însă, să nu remarc faptul că, să reuşeşti să găseşti şi să încropeşti un subiect într-un timp atât de scurt este un tur de forţă. La rândul nostru, cercetând mai îndeaproape satul, şi încercând fără succes să intrăm prin biserici, care, ca şi la Sfântul Gheorghe vara se deschid numai duminica, am dat peste o casă parohială, străveche de care ne povestise ghidul nostru fără voie, gazda de la Bucovina Lodge. Am întâlnit un domn octogenar, care povestea istoria locului mai frumos decât toţi profesorii din lume, cu har şi drag, poftindu-ne la el în casă, unde se uitase până atunci la ştiri, ca să fie cât mai bine informat în ale politichiei! Când l-am întrebat: de ce e imaginea alb-negru, mi-a răspuns prompt şi cu umor, că e televizorul puţin cam supărat... Împreună cu o soţie care părea să-i fie alături de-o viaţă, ca nişte adevăraţi români ospitalieri ne-au tratat, degrabă şi cu nişte cartofi prăjiţi aburind, înciudaţi că nu va fi gata la timp plăcinta cu mere, ce se cocea în cuptor.
 
De dimineaţă, reîntâlnisem un personaj atipic, venit tocmai din America şi care învăţase româneşte la cursurile ICR-ului, de la Braşov. Acum ne prezenta, Oanei şi mie frumoasa lui familie: doi copilaşi numai buni să-i picteze Tonitza, Luca şi Sara, împreună cu mămica lor, o doctoriţă din Bucovina. Sam e un american care a venit în România cu afaceri şi n-a mai plecat (După cum se vede, se poate şi invers). Cu toţii au fost prezenţi la proiecţia de cinema.
 
După ce s-a terminat jurizarea, a urmat o petrecere, într-o curte verde şi primitoare, cu bucate dintre cele mai alese, cu o masă împodobită cu fructe şi tărtăcuţe, de ziceai că a trecut timpul mai repede şi la sfârşit de august a şi venit Halloween-ul. A doua zi, fiecare a pornit-o pe drumul său, înapoi acasă, ne-am mai făcut prieteni, ne-am revăzut cu cei pe care-i ştiam de mult, căci printre invitaţi erau şi ziarişti, dar şi cel care săptămânal, cu o perseverenţă diabolică, i-aş zice, deşi de fapt e de o răbdare îngerească, trimite de ani de zile elegantul şi utilul program al LiterNet-ului. Aristoteles a fost şi va fi, în continuare, o experienţă care merită trăită (ştiind că s-a făcut o triere serioasă până a se alege participanţii în finală), iar documentarele vor circula cu siguranţă, dincolo de frontiere! Eu una, The Japanese Quince Tree / Gutuiul japonez deja l-am promis publicului din Montreal! Mulţumim Dan Nuţu, dar şi Ancuţei şi lui Alex! Ediţia a 6-a s-a sfârşit! Trăiască, deja, a 7-a!
 
P.S. La întoarcere, am trecut printr-un târg al Pâinii, unde nu era decât vată de zahăr roz şi un primar sărbătorit! (Mi-a amintit puţin de Nisipurile lui Claudiu Mitcu, pe vremea când încă nu colabora cu HBO!)

Am trecut pe la un negustor cu reclamă la megafon şi steaguri funerare, şi preţuri "criminale", dar şi pe lângă unul cu măturici... Ne-am aprovizionat, cu voia răbdătorului Liviu, pentru toamnă, el devenind şi FMI-ul nostru, până ce am dat de un bancomat, şi am făcut o achiziţie cu reducere la... covrigii de Buzău, luaţi din Roşiori!