Aşa cum s-a comentat de nenumărate ori, între festivalurile Enescu la Bucureşti nu se întâmplă altceva decât concertele orchestrelor cu sediul în Capitală, concerte al căror nivel variază în funcţie de cota dirijorilor sau soliştilor invitaţi, sau de eventualele evenimente repertoriale. Venirea unei orchestre străine, cu atât mai mult a uneia de cota Filarmonicii din Moscova, reprezintă o raritate.
Chiar dacă am aflat târziu, şi mai mult prin asociere cu faptul că pe 3 iunie 2011 Filarmonica din Bucureşti va concerta la Moscova, unde a fost ultima dată în 1989, nu am ratat ocazia de a mă afla printre spectatori. Cele două concerte au fost diferite, în primul rând pentru că la pupitru s-au aflat pe de o parte Yuri Simonov, cel care deţine conducerea orchestrei de 13 ani, iar pe de altă parte Yuri Botnari, unul dintre discipolii acestuia, originar din Chişinău.
Argumente în favoarea decanului de vârstă
Totuşi, instrumentul perfect, care este Filarmonica din Moscova, a sunat diferit sub mâna celor doi dirijori, argumentele fiind în favoarea decanului de vârstă, Yuri Simonov. Fabuloasa sonoritate a coardelor, de o omogenitate şi o intensitate a expresiei greu de descris în cuvinte, solo-urile suflătorilor de o emoţie şi o calitate rară - cornul englez, saxofonul, contrafagotul au performat ca autentice vedete - energia alămurilor şi a percuţiei sunt calităţi imparabile, iar sonoritatea intensă, sinonimă pentru noi cu emoţia muzicii slave (prezentă în program aproape exclusiv), a fost cu adevărat cuceritoare.
Calităţile acestei orchestre fondate în 1951, care a avut la conducere de-a lungul istoriei ei muzicieni precum legendarii Kirill Kondrashin (1960- 1976) sau Dmitry Kitayenko (1976 - 1990) sunt nuanţate de convieţuirea de 13 ani, deja, cu Yuri Simonov, care i-a condus într-o serie de turnee în întreaga lume. Nu avem decât să sperăm că evoluţia Orchestrei simfonice a Filarmonicii "George Enescu" sub bagheta lui Horia Andreescu la Moscova şi Perm, pe 3 şi 4 iunie 2011, la a 6-a ediţie a Festival World Symphony va face o impresie similară.
În mod cert, evoluţia într-o capitală în care există nu mai puţin de 64 de orchestre publice şi private simfonice şi camerale reprezintă o provocare pentru muzicienii români, cu atât mai mult cu un program conţinând alături de lucrări clasice piese rar interpretate în spaţiul rusesc, precum Simfonia a II-a de Enescu sau Concertul românesc de Ligeti.