Iniţial filmul trebuia să fie realizat în colaborare cu Pina, doar că dispariţia ei, la scurt timp înainte de începerea filmărilor, a schimbat planul. Grupul de dansatori alături de care a lucrat a fost deacord să ducă proiectul la bun sfârşit, să pună în valoare tot ceea ce ei au învăţat în timpul petrecut alături de ea, respectând binecunoscuta expresie the show must go on!
Direct de la prima scenă, eşti pus faţă în faţă cu dansatorii (un sentiment accentuat de experienţa 3D), într-un spectacol inedit. Lipsa Pinei este subliniată prin pământul aruncat şi întins pe scenă. După care începe dansul. Mai întâi cu mişcări line, un amestec de vis şi realitate, de neîncredre, apoi forţă - durerea, lupta, disperarea. Toate leagă un întreg ritual de plângere, în care bărbaţii se înlănţuiesc cu femeile, pentru că durerea este un sentiment universal şi nu ţine cont de rasă sau gen. Rochia roşie pe care dansatoarele o strâng asemeni unei comori este un simbol al coregrafei, iar înţelegerea acestei pierderi apare şi mai bine subliniată în momentul în care cel mai în vârstă dintre dansatori cere comoara. De fapt cere să fie luat locul Pinei, iar cea mai curajoasă va trebui să lupte cu ea însăşi, să facă faţă celorlalţi şi în acelaşi timp memoriei Pinei. Lucrurile acestea nu trebuie spuse în cuvinte, ele sunt acolo, corpul le exprimă.
După acest moment, fiecare dansator apare individualizat. Fiecare vorbeşte despre ei, despre ceea ce înseamnă dansul expresionist - libertate de mişcare, căutare şi cunoaştere,- dar mai ales curaj, curajul de a trece peste obstacole. Toate piesele lor de dans sunt construite pe conceptele de care se folosea Pina Bausch: atingere, simţire, încredere, nelinişte, repetiţie, timp. Adică tot ceea ce odată pus în cuvinte şi exprimat cu voce tare seamănă a clişeu şi îşi pierde magia. Este şi mai interesant cum dansatorii sunt atât de bine individualizaţi, dar totuşi reuşesc să se poarte ca un grup compact, într-un mod atât de natural.
Ca istorii împărtăşite de colaboratorii Pinei, mi s-a părut că filmul este ceea ce Wim Wenders a văzut în artistă, mai degrabă decît ceea ce a însemnat ea pentru elevii ei. Prezenţa Pinei, importanţa pe care a avut-o pentru colegii ei, se văd în mişcări, în pasiunea dansului, în acea atmosferă intimă care se crează atât între dansatori, cât şi între ei şi public. În scurtele momente în care dansatorii îşi împărtăşesc gândurile despre Pina ca personalitate sau cînd vorbesc despre influenţa ei asupra lor, regizorul te scoate din lumea spectacolului. În rest te simţi prezent, te simţi acolo, aşa cum se întâmplă când mergi la o piesă de teatru. Aşa este filmul construit, cu scene largi, cu schimbări de decoruri, cu amplasări în spaţii neconvenţionale, în care lumea îşi urmează cursul, iar tu stai să trăieşti un moment inedit. Dedublarea, spectacolul, sunt subliniate prin faptul că până şi dansatorii devin spectatori ai unor momente din trecut, re-amintite, care acum le influenţează viaţa. Un film în film şi o piesă de teatru, cu siguranţă merită urmărit.
După Pina am mai rămas la o proiecţie la Cinema Florin Piersic, Camera sinucigaşilor, al lui Jan Komasa. Titlul nu anunţă un subiect deosebit - mai ales când vine vorba de adolescenţi,- dar m-am gândit că va fi o interpretare interesantă. Şi trebuie să recunosc că a fost, numai că nu una prea strălucită.
Este o poveste tipică, a unui tânăr de familie bună care în apropierea exemenului de bacalaureat trece printr-o criză de identitate, îşi dă seama că este diferit faţă de ceilalţi şi simte o atracţie pentru băieţi. Aşa că trebuie să facă faţă colegilor de la şcoală şi proprilor părinţi (care întotdeauna muncesc), şi se pare că sunt cu toţii homofobi. În urma unui moment stânjenitor care apare pe internet şi a reacţiilor pe care colegii lui le au, Dominik se izolează. Nimic nou, nimic ieşit din comun. Nici măcar faptul că îşi găseşte refugiul tot în spaţiul virtual. O mare parte din film începe să se petreacă aici, sub forma unei animaţii, în care tânărul - surpriză - este tot ceea ce nu poate fi în viaţa reală. Deşi nu îşi doreşte să se sinucidă, ci este doar confuz, ajunge să facă asta atunci când şi prietenii lumii virtuale îl părăsesc, iar părinţii, în ciuda tuturor eforturilor, nu reuşesc să găsească o modalitate de a comunica. Pe final acţiunea devine mai antrenantă şi în sfârşit începe să se materializeze ideea principală a filmului - că spaţiul virtual este doar o iluzie a comunicării şi durerea că defapt nimeni nu este lângă tine. Scena ultimă, în care până şi moartea sa este înregistrată şi apare pe internet, transmite toată disperarea asta. În rest, pare doar o altă imitare a filmelor despre adolescenţii cu probleme făcute la Hollywood.
În ciuda acestui film, cred ca am să continui să urmăresc secţiunea Wasted Youth fiindcă sunt foarte curioasă ce are să aducă nou.