Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Never Let Me Go

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Oameni şi clone - Never Let Me Go


iunie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Mark Romanek este un cunoscut autor britanic de videoclipuri, care a colaborat cu REM, Madonna, David Bowie sau Red Hot Chili Peppers. În 2010 a debutat în cinematografie cu Never Let Me Go, o adaptare a best-seller-ului omonim al lui Kazuo Ishiguro, britanicul de origine japoneză care a scris şi romanul după care s-a turnat The Remains of the Day. 
 
Subiectul filmului este promiţător. În anii '50 medicina a luat un avînt considerabil, astfel că speranţa de viaţă a oamenilor a depăşit o sută de ani în scurt timp. Însă în spatele acestei bunăstări vitale stă o industrie medicală ale cărei acţiuni sînt foarte discutabile din punct de vedere moral. În Marea Britanie a anilor '90, cînd povestea filmului e în desfăşurare, sînt crescute serii de oameni (clone) pentru a le fi recoltate organele. Aşadar, prelungirea vieţii cetăţenilor britanici are în spate dramele unor fiinţe ale căror destine sînt deja prescrise, vieţile lor fiind reţetele de supravieţuire ale celorlalţi.
 
Filmul urmăreşte destinul a trei clone, Kathy (Carey Mulligan, puştoaica din An Education), Ruth (Keira Knightley) şi Tommy (Andrew Garfield), de la vîrsta gimnaziului pînă în clipa în care ajung să fie eviscerate şi omorîte. Istoria e prezentată din perspectiva lui Kathy, prin memoria ei recuperăm trecutul celor trei personaje şi ajungem în prezentul de pe ecran, în care Tommy e în pragul morţii. În funcţie de rezistenţa trupului propriu şi de ceea ce mai e folositor în el, clonele sînt ucise de medici atunci cînd trebuie să predea al treilea sau al patrulea organ.

Subiectul e promiţător, dar reprezentarea lui nu depăşeşte comunul unei drame de consum de genul Seven Pounds, o dramă în care spectatorul trebuie bombardat cu informaţii din ce în ce mai cutremurătoare, încît să aibă sufletul răscolit, să nu apuce să se întrebe cum e posibil să se ajungă la grozăviile vizibile pe ecran într-o societate care avea cîndva capul pe umeri. Filmul trece printr-o serie de situaţii uşor de identificat în viaţa fiecăruia - poveşti cu iubiri care nu se împlinesc, cu adolescenţi îndrăgostiţi care îşi fură unii altora iubitele -, încît oricine să se poată identifica în cadrul de viaţă al persoanjelor. Apoi, clipă de clipă, filmul picură cîte o informaţie prin care spectatorul începe să realizeze ce se petrece în fapt cu tinerii aceştia, ce soartă crudă le-a fost destinată.

Odată ce am constatat care e subiectul filmului, mi-ar fi plăcut să văd un Blade Runner cu clone, ceva viu şi provocator. Nimic de acest gen, în schimb clişee şi dramă de carton la grămadă - triunghi amoros, una din fete îl iubeşte pe băiat, dar cealaltă intră pe fir şi-l răpeşte; apoi are mustrări de conştiinţă că a fost egoistă cînd le-a răpit celor doi iubirea şi vrea să se pocăiască; ceilalţi doi vor să guste iubirea amînată, dar se apropie sorocul, le vor fi luate organele; iar tinerii au talent, ar putea fi artişti celebri, sufletul lor e curat, mai nobil decît al majorităţii oamenilor; şi, totuşi, ei trebuie să sufere.

Personajele nu se împotrivesc. Precum mieii, îşi aşteaptă termenele de livrare în linişte. Nu se răscoală, nu dau semne că ar vrea cu adevărat ca destinul lor să fie altul. Singura afirmaţie din film care chestionează comportamentul societăţii în această afacere - fără implicaţii considerabile în naraţiunea de pe ecran - e că aceste clone sînt construite din date prelevate de la criminali sau prostituate, în genere de la persoane care duc o viaţă reprobabilă, astfel că rezultatele obţinute prin clonare sînt din start declasate din punct de vedere uman. De unde ar trebui să înţelegem că ele nu au vreun drept, că toată procedura aceasta e posibil să fi fost stabilită prin legi şi că nu e nimic de făcut. Dar autorul (filmului, cel puţin) nu dă atenţie detaliilor care să explice astfel de lucruri. Nu vezi cum arată sistemul politic din Marea Britanie, iar personajele din film nu interacţionează cu cineva din afara comunităţii lor (de clone) încît să poţi realiza cum e posibilă drama lor şi cum arată ea în ochii celorlalţi. Totul trebuie luat aşa cum e dat de la început, fără vreun semn de întrebare. Ori situaţia asta e greu de acceptat. Chiar dacă ne place să suferim la cinema, ar fi frumos să suferim într-o poveste construită în mod coerent, o poveste fără ascunzişuri, fară puncte de suspensie aşezate în mod deliberat, tocmai fiindcă explicaţiile care ar fi trebuit să fie acolo sînt greu de găsit.

textul poate fi citit si pe lucianmaier.ro




 Toate articolele despre Never Let Me Go


1 comentariu

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 (Melo)drama clonelor - Never Let Me Go, Andrei Bangu
 Cât timp (mai) avem? - Never Let Me Go, Manuela Zipişi
 Nu e destul timp... - Never Let Me Go , Cristina Zaharia


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer