iunie 2011
Never Let Me Go
Mark Romanek este un cunoscut autor britanic de videoclipuri, care a colaborat cu REM, Madonna, David Bowie sau Red Hot Chili Peppers. În 2010 a debutat în cinematografie cu Never Let Me Go, o adaptare a best-seller-ului omonim al lui Kazuo Ishiguro, britanicul de origine japoneză care a scris şi romanul după care s-a turnat The Remains of the Day. 
 
Subiectul filmului este promiţător. În anii '50 medicina a luat un avînt considerabil, astfel că speranţa de viaţă a oamenilor a depăşit o sută de ani în scurt timp. Însă în spatele acestei bunăstări vitale stă o industrie medicală ale cărei acţiuni sînt foarte discutabile din punct de vedere moral. În Marea Britanie a anilor '90, cînd povestea filmului e în desfăşurare, sînt crescute serii de oameni (clone) pentru a le fi recoltate organele. Aşadar, prelungirea vieţii cetăţenilor britanici are în spate dramele unor fiinţe ale căror destine sînt deja prescrise, vieţile lor fiind reţetele de supravieţuire ale celorlalţi.
 
Filmul urmăreşte destinul a trei clone, Kathy (Carey Mulligan, puştoaica din An Education), Ruth (Keira Knightley) şi Tommy (Andrew Garfield), de la vîrsta gimnaziului pînă în clipa în care ajung să fie eviscerate şi omorîte. Istoria e prezentată din perspectiva lui Kathy, prin memoria ei recuperăm trecutul celor trei personaje şi ajungem în prezentul de pe ecran, în care Tommy e în pragul morţii. În funcţie de rezistenţa trupului propriu şi de ceea ce mai e folositor în el, clonele sînt ucise de medici atunci cînd trebuie să predea al treilea sau al patrulea organ.

Subiectul e promiţător, dar reprezentarea lui nu depăşeşte comunul unei drame de consum de genul Seven Pounds, o dramă în care spectatorul trebuie bombardat cu informaţii din ce în ce mai cutremurătoare, încît să aibă sufletul răscolit, să nu apuce să se întrebe cum e posibil să se ajungă la grozăviile vizibile pe ecran într-o societate care avea cîndva capul pe umeri. Filmul trece printr-o serie de situaţii uşor de identificat în viaţa fiecăruia - poveşti cu iubiri care nu se împlinesc, cu adolescenţi îndrăgostiţi care îşi fură unii altora iubitele -, încît oricine să se poată identifica în cadrul de viaţă al persoanjelor. Apoi, clipă de clipă, filmul picură cîte o informaţie prin care spectatorul începe să realizeze ce se petrece în fapt cu tinerii aceştia, ce soartă crudă le-a fost destinată.

Odată ce am constatat care e subiectul filmului, mi-ar fi plăcut să văd un Blade Runner cu clone, ceva viu şi provocator. Nimic de acest gen, în schimb clişee şi dramă de carton la grămadă - triunghi amoros, una din fete îl iubeşte pe băiat, dar cealaltă intră pe fir şi-l răpeşte; apoi are mustrări de conştiinţă că a fost egoistă cînd le-a răpit celor doi iubirea şi vrea să se pocăiască; ceilalţi doi vor să guste iubirea amînată, dar se apropie sorocul, le vor fi luate organele; iar tinerii au talent, ar putea fi artişti celebri, sufletul lor e curat, mai nobil decît al majorităţii oamenilor; şi, totuşi, ei trebuie să sufere.

Personajele nu se împotrivesc. Precum mieii, îşi aşteaptă termenele de livrare în linişte. Nu se răscoală, nu dau semne că ar vrea cu adevărat ca destinul lor să fie altul. Singura afirmaţie din film care chestionează comportamentul societăţii în această afacere - fără implicaţii considerabile în naraţiunea de pe ecran - e că aceste clone sînt construite din date prelevate de la criminali sau prostituate, în genere de la persoane care duc o viaţă reprobabilă, astfel că rezultatele obţinute prin clonare sînt din start declasate din punct de vedere uman. De unde ar trebui să înţelegem că ele nu au vreun drept, că toată procedura aceasta e posibil să fi fost stabilită prin legi şi că nu e nimic de făcut. Dar autorul (filmului, cel puţin) nu dă atenţie detaliilor care să explice astfel de lucruri. Nu vezi cum arată sistemul politic din Marea Britanie, iar personajele din film nu interacţionează cu cineva din afara comunităţii lor (de clone) încît să poţi realiza cum e posibilă drama lor şi cum arată ea în ochii celorlalţi. Totul trebuie luat aşa cum e dat de la început, fără vreun semn de întrebare. Ori situaţia asta e greu de acceptat. Chiar dacă ne place să suferim la cinema, ar fi frumos să suferim într-o poveste construită în mod coerent, o poveste fără ascunzişuri, fară puncte de suspensie aşezate în mod deliberat, tocmai fiindcă explicaţiile care ar fi trebuit să fie acolo sînt greu de găsit.

textul poate fi citit si pe lucianmaier.ro

Regia: Mark Romanek Cu: Carey Mulligan, Keira Knightley, Andrew Garfield, Isobel Meikle-Small, Ella Purnell, Charlie Rowe, Charlotte Rampling, Sally Hawkins

2 comentarii

  • Cateva precizari
    [membru], 28.06.2011, 22:13

    1. "În 2010 [Mark Romanek] a debudat în cinematografie cu Never Let Me Go". Nu chiar. In 2002, Romanek a facut un film destul de nelinistitor despre singuratate si respingere, 'One Hour Photo', in care l-a distribuit pe Robin Williams in (probabil) cel mai bun rol al sau. Spre surprinderea mea, a mai facut, de asemenea, un film de lung-metraj in 1985, 'Static' (eu nu l-am vazut).

    2. "Dar autorul (filmului, cel puţin) nu dă atenţie detaliilor care să explice astfel de lucruri. Nu vezi cum arată sistemul politic din Marea Britanie, iar personajele din film nu interacţionează cu cineva din afara comunităţii lor (de clone) încît să poţi realiza cum e posibilă drama lor şi cum arată ea în ochii celorlalţi."

    Asta mi s-a parut o idee finuta a lui Romanek. Desigur ca povestea putea fi incarcata cu detalii despre clonare (nu am inteles, de exemplu, de ce se spune ca personajele sunt clone construite - pentru? sau dupa? - niste 'Posibili', dar in acelasi timp cu datele unor delincventi), politica s.a.m.d. Dar el a vrut sa pastreze lucrurile la un nivel mai intim si mai emotional. A ales calea Spielberg in locul caii Kubrick.

    Ce nu functioneaza, in film, totusi, sunt ramificarile sentimentale melodramatice si grabite. Mi-ar placea sa cred ca Romanek a dorit sa faca o melodrama, dar sunt detalii la tot pasul care indica faptul ca a vrut o drama 'elevata' despre conditia umana. De aceea, in principiu, sunt de acord cu tine cand spui ca "Subiectul e promiţător, dar reprezentarea lui nu depăşeşte comunul unei drame de consum de genul Seven Pounds". Desi poate exemplul dat e unul prea drastic. Dar filmul nu e rau. Poate o sa scriu despre el zilele astea...

    • RE: Cateva precizari
      [membru], 29.06.2011, 11:13

      1. E adevărat. Iniţial am văzut filmul în deschidere la LFF. Şi din discuţiile avute acolo şi din cauză că am urmărit multe filme britanice, o parte dintre ele filme de debut, am început să amestec regizorii şi să cred că şi Romanek e debutant. N-am mai verificat, o simplă deschidere a imdb-ului lămurea povestea. Mea culpa.

      2. Povesteam despre film zilele trecute cu o prietenă. Ei i-a plăcut, însă privirea ei era influenţată de lectura romanului. Ea îl aprecia (apropo de fineţuri) fiindcă regăsise o idee heideggeriană în poveste – ceea ce eu numeam peiorativ ’cît-de-dramatică-e-soarta-clonelor’, ea vedea a fi comunul existenţei noastre de a-fi-întru-moarte; şi, în acest caz, pe ecran am avea o serie de ’Dasein-uri’. Poate că odată citită cartea şi văzut filmul prin prisma situaţiilor evidenţiate în roman, lucrurile se leagă.

      Însă în film nu poate fi vorba de fineţe sau intimitate (pe care le-ar contine acest a-fi-întru-moarte sau ideea de Dasein), tocmai fiindcă aceste aspecte presupun apariţia unor detalii care să susţină lumea personajelor. A-fi-în-lume este posibil în măsura în care ai o lume în care să te ancorezi. Ori în film e reprezentată numai o situaţie suspendată undeva deasupra unei lumi, pe care, dincolo și dincoace de peliculă, ar trebui să o construim noi (spectatorii) pentru a înţelege de ce lucrurile stau aşa. Ori mie nu mi se pare corect să şantajezi emoţional spectatorul introducînd noi şi noi detalii despre soarta clonelor şi - în contraparte, ca mesaj subînțeles - despre cît de mizerabili sîntem noi, oamenii, fiindcă ne dorim viaţă veşnică şi vrem să fim zei şi astfel pedepsim nişte fiinţe care au conştiinţă de sine, şamd. Și să refuzi pas cu pas să arăţi cum e posibil ca lumea respectivă să fi acceptat un asemenea curs al lucrurilor. Ideea asta cu nenorocirea lui a-fi-întru-moarte devine emoţionantă tocmai cînd, pe ecran, a-fi-în-lume are o construcţie coerentă – în The Straight Story sau în Moartea domnului Lăzărescu, de exemplu. Aici putem vorbi de intimitate şi de emoţie, fiindcă pe ecran e dezvăluită o lume în care poţi recunoaşte aspecte strîns legate de condiţia umană.

      În filmul lui Romanek nu detaliile despre clonare lipsesc. Nu are importanţă dacă o clonă e parte dintr-o producţie de linie sau e construită după sau pentru un ’posibil’ (cu alte cuvinte, nu e important dacă o clonă e special destinată unui om, dacă are organele programate să se potrivească trupului unui anumit om, sau dacă e făcută pentru piese de schimb pe care medicii le vor preleva cîndva, pentru cineva). Important ar fi fost să vedem cum arată lumea dincolo de pielea clonelor. Spielberg în niciun caz nu lucrează precum Romanek şi el, dincolo de orice aspect, e spectaculos. Ori filmul acesta e plat, tocmai din cauza ramificaţiilor grăbite pe care le pomeneşti. Iar graba asta de-aci rezultă, din lipsa ancorării poveştii într-o lume definită. O grabă care e similară celei din Seven Pounds, oricît de drastic ar părea. E graba de a şantaja necontenit spectatorul, încît să nu se întrebe cum e posibil tot ceea ce vede pe ecran.


Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus