Cât timp (mai) avem? - Never Let Me Go

O inefabilă tristeţe dublată de o plăcere vizuală a cadrelor populate de plaje pustii, case vechi englezeşti sau pulovere largi din lână - ăsta e cocktailul de senzaţii pe care ţi-l lasă vizionarea lui Never Let Me Go. Apoi, uşoara melancolie pe care o potenţează o coloană sonoră (Rachel Portman) la fel de subtilă şi de delicată ca frumuseţea fragilă a scenelor se retrage pentru a face loc unor întrebări uşor frapante. Până unde suntem dispuşi să mergem pentru a ne salva, şi pe cine suntem dispuşi să sacrificăm pentru propria viaţă? We all complete - spune personajul central, Kathy, (toţi desăvârşim, lichidăm, terminăm) într-o zi, nimeni nu poate fugi de momentul limită. Şi atunci, cum respirăm până atunci? De aici aerul de neputinţă şi resemnare redat prin aparentul calm al persoanjelor dar şi al camerei, care trece bland peste obiecte, oameni şi ani.

Mark Romanek s-a înhămat la o ecranizare după romanul cu nume omonim al autorului britanic de origine japoneză Kazuo Ishiguro, o distopie care ne aruncă într-o lume unde oamenii îşi fabrică clone, pe care le cresc nu într-un solar, ca pe roşii, ci în pesiaje idilice şi în condiţii optime. În general, ecranizările îmi lasă un gust uşor amar, de neizbutire, de esenţă surprinsă doar pe jumătate, însă filmul lui Romanek este destul de reuşit, deşi există momente în care scenariul mai şchioapătă, nu totul este extrem de clar sau pe deplin lămurit; dar "îţi iau faţa" câmpurile înverzite, pădurea de toamnă prin care dragostea împărtăşită dar neîmplinită se plimbă în cizme de cauciuc sau pontonul în amurg. Plus cel mai mare atuu pe care regizorul a ştiut să mizeze până la ultima scenă, şi anume jocul trioului Carey Mulligan, Keira Knightley şi Andrew Garfield, absolut frumoşi, subtili, inocenţi şi implacabil damnaţi.
 


Mulligan şi Knightley nu-şi subminează jocul, ci se prind, blondă şi brunetă, "bună" şi  "rea" într-un carusel antagonic credibil . Iar Garfield, mereu la mijloc şi totuşi în afara lucrurilor, e capabil să redea un personaj complex, delicat şi extrem de frământat. În rolul directoarei şcolii internat, veţi descoperi o Charlotte Rampling impecabilă în atitudinea ei statuară de reprezentant oficial al sistemului.
 
Povestea înveleşte în aparenta şi fragila frumuseţe a prieteniei şi iubirii dintre Kathy, Ruth şi Tommy, o alcătuire cinică a lumii, de o cruzime iremediabilă, care le va trasa foarte clar destinul celor trei. Kathy este naratoarea, cea care priveşte mai ales spre trecut, pentru a-şi aminti clipele fericite petrecute la şcoala internat Hailsham, dar mai ales pentru că lor le este refuzat dreptul la viitor. Când arta devine nu un prilej de a privi în sufletul cuiva, aşa cum crede Tommy, ci dovada că o clonă poate avea suflet, tot ceea ce înseamnă uman-real, inclusiv dragostea, se relativizează şi se pulverizează într-o inutilitate la fel de gratuită, deşi sfâşietor de frumoasă, precum cea a unui simplu amurg dintr-un orăşel de la malul mării. O lunecare pe suprafeţe preţioase, care ascunde ape adânci pline de monştri.