Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Never Let Me Go

(Melo)drama clonelor - Never Let Me Go


FilmReporter.ro, iulie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Într-o şcoală rurală din Anglia, nişte copii sunt educaţi într-un spirit disciplinar destul de sever şi auster, dar încurajaţi să-şi exprime creativitatea prin artă. Dascălii sunt mai mult femei, iar directoarea este o doamnă britanică sobră şi aspră, dar cu o anumită dragoste reţinută în ochi - genul de dragoste maternă faţă de copiii care nu au voie să greşească pentru că mai târziu o să-i coste. La un moment dat, vine o profesoară tânără mai sensibilă şi mai caldă, care nu reuşeşte să se integreze. Sună ca un univers şcolăresc din literatura clasică englezească. Dar apoi observăm că nu e chiar aşa: copiilor li se spun nişte poveşti sinistre despre ce au păţit cei ce au părăsit şcoala (şi, implicit, că ar trebui să stea cuminţi dincoace de gard), sunt învăţaţi despre sex încă de pe la 10 ani şi legăturile lor amoroase nu sunt pedepsite sau tratate precum ceva anormal, ba chiar încurajate. Hmmm... Asta nu sună foarte dickens-ian.

Never Let Me Go este ecranizarea unui roman de Kazuo Ishiguro, autor existenţialist elocvent (vezi Rămăşiţele zilei), iar regizorul său, Mark Romanek (care, în 2002, făcuse o dramă neliniştitoare despre singurătate, One Hour Photo, cu un Robin Williams în probabil cea mai bună prestaţie de-a sa), construieşte interesant-deceptiv lumea unei şcoli englezeşti aparent normală, lansând, din când în când, semnale de alarmă că ceva e în neregulă aici (semnale precum cele de mai sus). La un moment dat, vine lovitura de măciucă: copiii sunt crescuţi pentru ca, peste vreo 10-20 de ani, să doneze organe pentru o persoană după care sunt "modelaţi" (un "posibil"), iar după a doua sau a treia donaţie să "completeze". De aici, indiciile lăsate anterior se leagă: sunt educaţi despre sex, sunt încurajaţi să aibă legături unii cu alţii, pentru că viaţa lor ar trebui, practic, comprimată în două-trei decenii. Nu ştim exact care ar fi prejudecăţile oamenilor despre clone (deşi ni se spune că există din plin), nu vedem foarte clar lumea celor "obişnuiţi", iar multe detalii despre felul în care sunt concepute clonele sunt intenţionat-ambiguizate (ni se zice că sunt "modelate" după o persoană, dar una dintre fete susţine că sunt concepuţi după delincvenţi). Cu alte cuvinte, în mod total opus viziunii atotcuprinzătoare a lui Kubrick, Romanek ne forţează să rămânem prinşi în proximitatea câtorva personaje (două fete - Kathy şi Ruth - şi un băiat - Tommy) şi să vedem totul prin ochii lor. Tot ce nu pătrunde în film, nu pătrunde în mod deliberat iar asta este, până la urmă, o concepţie finuţă pentru ce îşi propune să fie filmul. Până aici, lucrurile se leagă bine, ba chiar graţios, aş zice.

Dar ce nu funcţionează în film este triunghiul amoros pe care îl clădeşte şi concepţia sa despre ceea ce s-ar numi emoţie. Cele trei personaje sunt ameţite într-o canava sentimentală în care "dragostea pură" supravieţuieşte anilor şi învinge răutatea, iar aceasta din urmă încearcă să se izbăvească prin iertare. Oricât de tare ar încerca o regie aptă precum cea a lui Romanek să ducă în spinare o asemenea poveste fără să o scape în telenovelă, nu prea are cum să o ducă până la capăt (deşi rezistenţa-i este admirabilă); iar oricât de puţin cinic ar fi spectatorul de rând, rezolvarea grăbită şi în alb-negru a conflictului (cu rimelul scurs de rigoare) nu poate să convingă pe careva.

În al doilea rând (şi asta e mai grav), filmul combină o structură SF-dramatică lucidă (în care şi sentimentalismul e tratat cât de cât lucid) cu un anumit gen de spleen la modă de când cu succese critice precum ale lui Iñárritu (care a făcut, recent, "filmul carierei": Biutiful), ce presupune, de regulă, brutalizarea emoţiilor spectatorului. Astfel, nu e suficient ca bietele clone să moară, absurd, programate să prelungească viaţa unei persoane complet străine, ci trebuie să moară sub-uman, donând organ după organ până ce îşi pierd voinţa de trăi, cu feţe din ce în ce mai livide şi ochii din ce în ce mai injectaţi în orbite. Detaliile decăderii lor sunt realiste, dar brutal-realiste (un personaj moare pe masa de operaţii cu stomacul scos, un altul are o cicatrice îngrozitoare printre coaste ş.a.m.d.). Iar acumularea continuă până la revelaţia finală că nu există nicio speranţă pentru viaţa lor şi nişte "câţiva" care au încercat să îi ajute în trecut au eşuat.

Rămân, totuşi, câteva idei autentic tulburătoare: inerta acceptare a propriei sorţi de către clone, într-un stil vag-resemnat-prin-ignoranţă, frecventa lor lipsă de vitalitate (desigur, una bine controlată din dramaturgie), imaginea revelatoare a chipurilor (filmul fiind axat pe prim-planuri, în special pe inocenţa degajată de faţa lui Andrew Garfield). Keira Knightley se descurcă surprinzător de bine, iar Carey Mulligan nu este cu nimic sub aşteptări - adică minunată, în combinaţia ei de candoare de copil şi inteligenţă vie. Păcat că, pentru o dramă existenţială, ideile sale sunt atât de banale (timpul nu ne defineşte viaţa, ceea ce ne face umani este dragostea), astfel încât de la existenţialism ajungem mai degrabă la melodramă.
 
***Sesizări şi reclamaţii: [email protected] :)



 Toate articolele despre Never Let Me Go
Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Andrei Bangu


Alte articole

 Cât timp (mai) avem? - Never Let Me Go, Manuela Zipişi
 Nu e destul timp... - Never Let Me Go , Cristina Zaharia
 Oameni şi clone - Never Let Me Go, Lucian Maier


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer