Nu e destul timp... - Never Let Me Go

Suntem obişnuiţi ca SF-urile să conţină efecte digitale de ultimă generaţie, în 3D dacă se poate, costume nemaivăzute, curse-umărire ce te ţin cu sufletul la gură, efecte pirotehnice şi cascadorii originale, situaţii cu rezolvări in extremis şi vedete puse să ţipe în momentele cheie. Filmul acesta nu are nimic din toate astea. Ba, din contră, este fix la cealaltă extremă. Este, întâi de toate, un film britanic despre o poveste de dragoste şi abia apoi una despre dubluri. Dacă în Multiplicity, comedia americană cu Michael Keaton, protagonistul se clona ca să acopere tot spectrul casnic, aici avem drama unor creaturi realizate după un original oarecare, doar ca să-şi îndeplinească scurta misiune de donator. Nu rataţi un film tulburător!
 
Elegiac, cu multe detalii care accentuează melancolia, merită văzut. Funcţionând pe multe straturi, profund, care invită la meditaţie după ce se termină, opera regizată de Mark Romanek este un SF atipic, zero efecte speciale şi nonsupereroi, fără incursiuni adânci într-un viitor îndepărtat. De fapt, filmul are un aer tipic britanic, cu imagini ca în filmele de epocă, stilizate şi frumoase şi o poveste privind înspre trecutul de aproape. Rotund, cu vocea din off a tinerei Kathy, este povestea a trei prieteni uniţi într-un triunghi amoros. Este povestea soft şi delicată a unei iubiri adolescentine şi a unei trădări. Este despre dragoste. Despre iertare şi ispăşire. Şi mai mult decât orice despre timp.

"Avem timp pentru toate" spunea Paler în poezia sa. "Nu e timp doar pentru puţină tandreţe. Când să facem şi asta - murim". Nici personajele, "biete creaturi" cum li se spune, nu apucă să facă mai mult. Însă, la suava poveste de viaţă, autorul romanului, Kazuo Ishiguro, şi implicit regizorul din proiect, altoiesc un hibrid straniu şi amar despre duplicate umane, despre clone care nu-şi aparţin, fără voinţă şi suflet, fiinţe mimetice create numai pentru a dona la un moment dat organe sănătoase. Fiinţe care acceptă calm, fără revoltă să facă asta, dresate de mici, din şcoala lor specială şi strictă. Şi chiar dacă seamănă cu Blade Runner în partea tragică a dublurilor, cu The Island, dar fără îndârjirea de acolo, la fel de bine aduce şi cu The Village, pentru că în şcoală există limitări de spaţiu. Nu e Secret Garden, nici Little Princess, nici Jane Eyre (când pleacă ea din şcoala-internat), cu toate că are câte ceva din toate. Un aer clasic străbate filmul acesta cu imagine de miere de la un cap la altul, plin cu detalii lirice şi plastice, toate contrapunct la poveste.

Mark Romanek, realizator inventiv de videoclipuri, ştie exact, milimetric, când să monteze şi când să lase o tăcere să curgă. Scenele lui minimaliste, fără pic de violenţă explicită, au o tensiune surdă care se acumulează crescendo, în pantă blândă, până la finalul emoţionant. Faţă de carte, copiii nu ştiu cine sau ce sunt. Mici reacţii sau replici devin astfel şi mai înspăimântătoare, cu cât imaginea frumoasă şi dulce şi muzica lirică rămân uniform frumoase. Povestea se derulează fără explicaţii, fără zbateri inutile, într-un inexorabil final. Regizorul, obsedat, probabil, de oamenii cu înfăţişare normală dar care ascund drame nebănuite, acceptă cu curaj să ecranizeze un roman aparent neecranizabil şi reuşeşte o mică bijuterie intimistă.

Personajele lui Ishiguro, riguroase şi foarte decente, respectând ca şi cele din The Remains of the Day (şi neputând să treacă peste) normele sociale impuse, sunt nişte sacrificaţi pe altarul datoriei de orice tip ar fi aceasta. Flerul şi experienţa în videoclipurile muzicale îl ajută pe regizor să crediteze o compozitoare - Rachel Portman. Muzica ei feminină, blândă şi aproape şoptită, ţi se insinuează în ureche şi, suprapusă uneori pleonastic peste copaci care sună în vânt, are forţă egală cu imaginea. Camera e mereu aproape de chipuri. Cadrele sunt frumoase şi calme, fără nimic straniu în ele. Tocmai de aceea tristeţea şi emoţia devin acute.

Dar poate o copie să fie aidoma originalului? Să aibă sentimente proprii? Să ia decizii? Cât de nedezvoltaţi rămân, nu neapărat mental (mai ales că nu sunt deloc încurajaţi)? Sunt doar instrumente care rămân inconştient apatice până la capăt? Aşadar povestea de dragoste şi mai dramatică. Trăită, asumată cu graţie, în tăcere. "Ce se întâmplă cu copiii când cresc?" i-a întrebat la un moment dat o supraveghetoare impresionată de soarta lor. Asta află pe pielea lor aceste efemeride tratate de societate ca non-fiinţe umane. Cobai într-o lume paralelă, la fel de dur încercaţi ca acei cognitivi din Minority Report.

Ultima parte, fără regrete rostite, fără răzbunare, îţi face inima praf. Un trio formidabil de tineri actori te convinge. Gesturi mici, o portocală mâncată între prietene, pe un pat de spital, chiar dacă una a trădat şi a furat. Multe tăceri şi bucuria smulsă din mici întâlniri. O pădure de pin, iarba înaltă a plajei, vântul care bate dinspre mare, o epavă care stă în cadru ca într-o perfectă cartolină despre vară. Şi peste toate o explicaţie tardivă, dramatică şi emoţionantă, e bine că e, dar ce risipă de timp, exact lucrul de care ei nu dispun ca toţi ceilalţi. Nu contează dacă aţi citit sau nu înainte cartea de succes a lui Kazuo Ishiguro. Cert este că soundtrack-ul de suflet, cu intro-uri larg panoramice de violă, de harpă sau pian este unul de colecţie.

Filmul vă oferă o foarte frumoasă scenă de intimitate în doi, în care el este cel care plânge, un sărut reuşit şi şi o tandră apropiere. Nu există milă, doar dragoste. Kathy este îngrijitoare şi asta face ea cel mai bine. Finalul sfâşietor este un memento mori pentru noi toţi.

Şi ultima imagine, ca în American Beauty e despre copilărie. Despre râs, momentele împreună, când sunt fericiţi. Un drum spre esenţa lucrurilor, către ceea ce rămâne şi contează.