Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Concert The Wall - Roger Waters la Budapesta, 2011 & Bucureşti 2013

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Follow the worms - The Wall live, Budapesta. În 2013, la Bucureşti!


iunie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Notă: pe 28 august 2013, Roger Waters va aduce The Wall în Piaţa Constituţiei (vezi aici, pe siteul Roger Waters, programul concertelor din 2013)

****

Urcam (pe 22.06.2011) treptele de pe aleea care duce la intrarea în Papp Laszlo Sportarena din Budapesta şi în faţa mea era o familie de români. Un bărbat care avea în jur de patruzeci de ani, soţia sa, şi tatăl unuia dintre ei, un domn care se mişca greu, cu trupul slăbit şi cu o şapcă pe cap, cu ajutorul căreia ascundea semnele bolii care îl măcina. În sală puteai vedea imaginea asta repetată pe diverse vîrste: copii de zece ani cu părinţii lor, copii de şaisprezece ani cu părinţii lor. Maghiari, cehi, sîrbi şi foarte mulţi români. În sectorul în care am stat multă lume vorbea româneşte, de cîteva ori am avut impresia că totul se desfăşoară în ţară. În timpul piesei Hey You m-am trezit că îi zic în română unei doamne care stătea lîngă noi să închidă IPhone-ul, fiindcă lumina lui era tare deranjantă.
 
The Wall e un album conceptual înregistrat de formaţia Pink Floyd în 1979. Spre deosebire de cele trei albume Pink Floyd dinaintea acestuia (Dark Side of the Moon, Wish You Were Here şi Animals), The Wall are şi structura unei opere rock, spune o poveste care invită la punere-în-scenă, nu la o simplă reprezentaţie în care sînt cîntate piesele de pe discuri. În turneul de la începutul anilor optzeci, The Wall a fost montat în patru oraşe, Los Angeles, New York, Dortmund şi Londra, cu treizeci şi unu de spectacole în total. Ultimele cinci spectacole de la Londra au fost filmate, însă doar cinci piese au fost înregistrate pe peliculă, pentru restul folosindu-se banda video (VHS). Una dintre înregistrările din concertele de la Earls Court e folosită de Waters în acest turneu: piesa Mother e cîntată în duet de Waters-actual cu Waters-din-1980. Pe zidul ce e în construcţie pe scena actuală rulează imagini cu acel fucked-up Roger (după cum se caracteriza el însuşi înainte de piesă), iar vocea prezentă se împleteşte cu vocea de atunci a artistului.
 
Istoria discului The Wall începe în 1977, cînd Pink Floyd încheia turneul american In The Flesh, prin care promovau albumul Animals. Pe stadionul Olimpic din Montreal, în faţa scenei, era un grup de tineri care se agitau neîncetat şi deranjau formaţia. David Gilmour a fost atît de iritat de cele întîmplate pe stadion încît a refuzat să mai intre pe scenă pentru bis, iar Waters, în timpul concertului, l-a scuipat pe unul dintre tinerii aflaţi în grupul respectiv. În noaptea respectivă Waters a discutat cu producătorul Bob Ezrin şi cu un prieten de-al acestuia, un psihiatru, despre sentimenul de alienare care l-a cuprins în timpul acelui turneu şi despre dorinţa sa de a se izola de audienţă în timpul concertelor prin construirea unui zid. Alienarea e tema principală a discului, prezentată prin intermediul lui Pink, un personaj care moşteneşte multe date biografice de la Waters. Din tema alienării decurg temele secundare ale albumului - teme protest la adresa politicii şi politicienilor, războiului, superficialităţii, consumului sau răcelii inter-umane.
 
Fiecare dintre autorităţile pe care le întîlneşte în viaţă - familia (tatăl mort în război, mama posesivă care vrea să controleze toate mişcările copilului, iubita şi soţia, străinii cei mai apropiaţi), şcoala (cu profesorii care ştiu ce e mai bine pentru fiecare în parte) şi statul (ca lege, război şi economie capitalistă) - pune o cărămidă la zidul în spatele căruia personajul se va trezi singur, străin de sine, visîndu-se vedetă rock neo-nazistă care îşi condamnă fanii şi îi execută.
 
Spectacolul din Budapesta a început la opt şi cincisprezece minute, ora locală. Doi soldaţi cărau pe scenă trupul lui Pink (sub forma unei păpuşi), în vreme ce în boxe puteau fi auzite replici din filmul Spartacus. Pink e aruncat de pe zid. Cîteva note cîntate la trompetă (care se vor dovedi a fi de pe Outside The Wall) şi izbucneşte In the Flesh? Artificii zboară spre tavanul sălii, apoi salbe de scîntei acoperă zidul, încă neterminat. Urmează nouăzeci de minute de spectacol, o experienţă care depăşeşte sferele muzicii şi devine un soi de prezenţă într-un film-mamut, în care douăsprezece mii de persoane îşi privesc gîndurile proiectate pe zidul-ecran construit pe scenă.
 
Pe The Thin Ice ecranul rotund plasat în mijlocul scenei, deasupra formaţiei, înfăţişează persoane ucise în diverse conflicte. Fiecare chip e pus pe una dintre carămizile zidului din faţa formaţiei în clipa în care ecranul rotund se închide şi se redeschide pentru a prezenta o altă persoană. Pe Another Brick in the Wall Part 1 reîncepe construcţia zidului, în faţa formaţiei. Urmează Happiest Days of Our Lives şi Another Brick in The Wall Part 2, în timpul cărora publicul e vegheat de ochii sensibili ai păpuşii profesorului-gigant desenată de Gerald Scarfe. Mesajul politic al piesei Mother e evidenţiat prin proiecţiile de pe zid. După întrebarea Should I trust the government din piesă, în partea dreaptă a zidului apare o replică - No fucking way, tradusă şi în maghiară în partea stîngă (Kurvara nem). La finalul piesei, în partea dreaptă a zidului poate fi citit mesajul Big Brother is watching you, în care literele Br din Brother sînt tăiate şi e trecut un M deasupra lor (noul cuvînt fiind Mother). În partea stîngă, deasupra zidului, o păpuşă uriaşă (mama atentă) scrutează publicul aflat în sală. Mesajul politic e accentuat pe Goodbye Blue Sky. Nu mai e doar o referire la distrugerile provocate de război, mesajul e actualizat prin trimiteri la comunism, capitalism, corporaţii şi consumerism. Avioanele lansează asupra pămîntului bombe-simbol: secera şi ciocanul, cruci (latine), Steaua lui David, semnul dolarului şi logo-urile McDonald's, Shell sau Mercedes. Ultima cărămidă e montată după ce Pink îşi ia rămas bun de la public (Goodbye Cruel World), anunţînd că nimic nu-l mai poate face să se răzgîndească, izolarea sa mentală devenind realitate.

 
 
 

După o pauză de cincisprezece minute povestea e reluată. Zidul e complet. Pe zid nu e nicio proiecţie. Formaţia cîntă Hey You. E extrem de derutant să auzi piesa, să ştii că formaţia e în spatele zidului, dar să nu vezi ce se petrece acolo. Vezi mişcările reflectoarelor deasupra zidului, e clar că ele accentuază prezenţa artiştilor ca în orice concert normal, însă nu poţi vedea cum lumina respectivă scaldă instrumentiştii. Chiar dacă ştiam în ce constă albumul din punct de vedere conceptual, chiar dacă ştiam că vom ajunge în această situaţie, impactul acestui moment a fost extrem de puternic. Întreaga experienţă a unui spectacol e pusă sub semnul întrebării. Să constaţi, la finele piesei, că aplauzi formaţia, ca şi cum totul ar fi în regulă, ca şi cum artiştii ar fi în faţa ta cu adevărat, ca şi cum piesele lor nu ar fi îndreptate şi împotriva audienţei într-o anumită măsură, e un mod excelent prin care spectatorul să simtă angoasa şi alienarea despre care vorbeşte povestea lui Pink.
 
Urmează Is There Anybody Out There?, Nobody Home, Vera şi Bring The Boys Back Home, suita mea preferată de pe album, o secvenţă muzicală lirică, care sădeşte în suflet o sfîrşeală plăcută. Proiecţiile de pe Vera mi-au zbîrlit fiecare por al pielii: vedem reacţia unor copii în clipa în care îşi revăd tăticii, la întoarcerea acestora de pe front. Piesa aceasta trimite cu o ironie amară spre Vera Lynn, al cărei cîntec - We'll Meet Again - a fost foarte celebru în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, un război în care tatăl lui Waters şi-a pierdut viaţa. Urmează Confortably Numb, clipă în care toată lumea cred că şi-ar fi dorit să fie Gilmour pe scenă, deasupra zidului. Visul neo-nazist al lui Pink e copleşitor, Waters dedică Run Like Hell tuturor paranoicilor din sală, iar marşul ciocanelor de pe Waiting For The Worms taie respiraţia. Ca şi întregul The Trial, în timpul căruia proiecţiile de pe zid sînt ameţitoare. Pe zidul construit pe scenă e proiectată imaginea aceluiaşi zid, care începe să se rotească dezvăluind, rînd pe rînd, chipurile acuzatorilor şi pe însuşi Pink, aşteptînd sentinţa. Zidul cade, pe ecranul rotund din mijlocul scenei coboară fata pe care a desenat-o Banksy pe zidul din Gaza. Outside The Wall.

 
 
 
Oricît de mult s-a chinuit, sau poate tocmai din această cauză, că s-a chinuit să cînte versurile care îi reveneau lui Gilmour, Robbie Wyckoff a scos în evidenţă absenţa chitaristului din Pink Floyd. Pe In The Flesh? şi în debutul lui Hey You, muzica a scîrţîit o scurtă vreme. Dincolo de aceste aspecte totul a fost la superlativ. Inclusiv Dave Kilminster (fiul lui Lemmy de la Motorhead), care a intepretat întreaga partitură a lui Gilmour. Efectele sonore au fost excelente, elicopterele sau gloanţele ropoteau prin toată sala, ecourile adînceau senzaţia de realism a spectacolului. Iar vocea lui Roger Waters a fost atît de bună încît deseori mi-am spus că trebuie să fie o înregistrare!

 






 Toate articolele despre Concert The Wall - Roger Waters la Budapesta, 2011 & Bucureşti 2013


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Roger Waters, ateul făcător de miracole, Cristian Geambaşu
 The Wall, Bucureşti, 28 august 2013, Lucian Maier
 The Wall - Roger Waters la Bucureşti 2013, Lucian Maier
 Ciocanul sau despre dependenţa maternă a bărbaţilor - The Wall la Bucureşti, 2013, Iuliana Iustina Stănculescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer