Dacă intenţionezi să arăţi oamenilor cît eşti de profund în înţelegerea fenomenului The Wall, scrii despre simbolurile spectacolului. Libertate, totalitarism, big brother, singurătatea & alienarea artistului, violenţă, pace, sărăcie, bogăţie. Şi altele.
Dacă ţi-ai luat doctoratul în Pink Floyd, rişti să observi fisuri la îmbinările Zidului - el, Roger, parcă nu mai are timbrul tăios din tinereţe, armata de chitarişti destoinici de lîngă nu transmit emoţia originară propagată de Fenderul alb-roşu al lui David Gilmour, celălalt "eu" al trupei-mamă/tată. Başca amănuntele că mesajul politic prevalează cîteodată mesajul muzical, iar porcul înaripat şi avionul de vînătoare care planează deasupra publicului miros puţin a simbolistică vetustă.
Dacă totuşi ai venit la concert eliberat de toate aiurelile astea, de clişee elitiste, de snobism postfloydian, de lucrurile pe care le ştii şi le-ai ascultat despre el ori despre ei, ceilalţi, scăpat din încercuirea lui prea mult Wish you were here şi mult prea mult Comfortably Numb, atunci ai şansa unică de a te întîlni cu Roger Waters. Waters, parte a poveştii Floyd. Răzvrătitul Roger Waters dincolo de Floyd, ieşit vindecat din spatele zidului pentru a spune lumii, în felul lui abraziv, că nu s-a săturat să cînte, să ţipe şi să alerge pe scenă. Că se bucură, deşi nu o recunoaşte. Că iubeşte ce face. Că a rămas tînăr. Şi chiar a rămas. La 70 de ani, este sprinten ca un adolescent şi vînos ca un marinar. Peste toate, privirea de la sfîrşit, privirea aceea de un albastru oţelit înmuiată la vederea celor 50.000 de oameni care veniseră nu să-l aplaude pe Roger Waters, ci să-şi trăiască alături de el visul din tinereţe. Sau visul adolescenţei, apărut nu se ştie cum, poate din poveştile părinţilor, poate din minunile pe care doar muzica le poate naşte. Cred că atunci a înţeles cu adevărat unde a ajuns. Locul cu pricina nu era decît geografic lîngă Casa Poporului lui "Ceaucescu".
Waters, ateu asumat, martor al miracolului întîlnirii cu miile de români care-l aşteptau de două generaţii. El, multimilionarul cu vederi de stînga, impresionat - pînă la ideea unor lacrimi mi s-a părut - şi de cealaltă parte a publicului: miile de adolescenţi atraşi de forţa secretă a unei muzici care surclasează timpul. Apropo de timp. S-au schimbat multe de cînd The Wall, copilul cel mai reuşit al lui Roger, a ieşit în lume. La începutul anilor '80, Another brick in The Wall era piesă de rezistenţă în discotecile studenţeşti. Era percepută ca o piesă disco şi fundamentaliştii muzici Floyd o repudiau. Astăzi, a căpătat o nobleţe pe care doar un anumit soi de evoluţie în involuţie a gusturilor o poate da.
Mă gîndisem să spun că publicul a fost extraordinar folosind cuvinte mai meşteşugite. Suna patetic şi pentru că oricum nu mi-a ieşit din prima o las aşa. Ce rămîne? Ne-am simţit bine unii cu alţii şi ne-am alintat împreună ascultînd Blue Sky, Mother, Run Like Hell, Vera. Am gustat fiecare imagine, am sorbit culori cît pentru o viaţă. Am ieşit anevoie în stradă la final, printre oameni care nu se împingeau şi nu bombăneau. Cineva în spatele nostru a tras concluzia unei seri memorabile cu concizia de care doar un urmaş al lui Ion Creangă este capabil. "Vă daţi seama, ăi, cît o pătimit omul ăsta de-o putut scrie şi compune aşa ceva?". Nu rîdeţi! Ba da, rîdeţi, altfel începem să semănăm cu tristul personaj Pink din spatele zidului!