The Wall la Bucureşti mi-a oferit o aventură completă. În primul rînd e faptul că am cumpărat biletele în sectorul A pe ultima sută de metri. Dar nu la suprapreţ. Fiind sold-out cu cinci zile înainte de desfăşurare, concertul lui Roger Waters a fost o adevărată mană cerească pentru speculanţi, pe site-ul okazii.ro fiind vîndute numeroase tichete de intrare la un preţ semnificativ mai mare decît cel oficial. Apoi, în speranţa că voi putea intra în curtea spectacolului cu aparatul foto (compact) - pentru a avea cîteva imagini alături de această poveste - am hotărît să nu ţin cont de îndemnul prezent pe bilet şi în media, de a lăsa acasă camerele de fotografiat. La poartă, Mădălina a trecut de primul filtru şi - chiar dacă mai era un filtru pînă la intrarea propriu-zisă, unde erau rupte biletele, - nu au mai lăsat-o afară. Zidul ne-a urmărit, prinzîndu-ne în graniţele diferite ale lui înăuntru şi în afara zonei de concert. Ne-am regăsit după vreo oră şi jumătate de zbatere, cu liniile telefonice portocalii picate între timp, timp în care am pus aparatul într-un loc sigur, în poşeta prietenei lui Sebastian.
După orele 19 eram în faţa scenei, chiar pe mijloc, mă uitam în spate, pe deluşorul ce urcă spre Casa Poporului, aproape plin, mă uitam spre scenă, testam camera foto a telefonului mobil şi făceam calcule de spectacol. Două mixere analogice Midas XL4 - tip de mixer folosit de Pink Floyd în concertele din anii 70 - sînt responsabile de ceea ce se petrece între scenă şi boxele de pe lateralele scenei. Un mixer pentru formaţia din spatele zidului, unul pentru partea interpretată în faţa zidului, cu piese precum Run Like Hell sau Waiting for the Worms. Scenă mai mare decît la Budapesta (în sală), loc deosebit, cincizeci de mii de oameni avînd în spate o Casa a Poporului coborîtă în beznă, nu e chiar de ici de acolo. Nu ştiu dacă Dave Kilminster s-a uitat spre Casă în timp ce interpreta solo-ul lui Confortably Numb, era impresionant cum umbra sa ocupa partea de mijloc a uriaşei faţade a clădirii. Două producţii monumentale cu structuri interne opuse, faţă în faţă în Piaţa Constituţiei. Scena gigant a lui Waters şi Casa gigant a Republicii Socialiste România, loc de pelerinaj politic pentru o lume căreia The Wall ne invită să îi spunem, La dracu', NU!
Doi soldaţi aduc pe scenă personajul-păpuşă Pink, în sistemul de sunet surround al concertului rulează secvenţa cheie a filmului Spartacus (realizat de Stanley Kubrick, cu premiera în anul 1960), se aude tînguitul lin al unei trompete în boxele din spate (fragment din Outside the Wall) şi începe In the Flesh? Artificiile urmăresc ritmul apăsat al piesei şi efectele sonore ce descriu luptele din război. Pe laterala dreaptă a zidului e scris Capitalism cu fonturile de la Coca-Cola, alături e un mesaj care spune că dacă "nu se impune de la sine, trebuie lansat un raid aerian". Urmează The thin Ice, ochiul uriaş din centrul scenei aminteşte chipurile celor ucişi în războiale de pe Terra, fiecare chip fiind mutat apoi pe o cărămidă.
Primele două părţi ale piesei Another Brick in the Wall şi The Happiest Days of our Lives au încălzit bine de tot publicul. Aplauze generoase, Casa Poporului în spate îţi dă fiori. Îmi era dor de aşa atmosferă. Şi fiind sold-out era de înţeles cum oamenii se cocoţaseră pe ministerele din jur pentru a trăi atmosfera The Wall la înălţime. La finalul părţii secunde a lui Another Brick, Waters a adăugat un pasaj pe care-l interpretează solo, la chitară acustică. Un pasaj dedicat lui Charles de Menezes, tînărul brazilian împuşcat în cap de poliţia londoneză în iulie 2005, fiindcă a fost confundat cu unul dintre tinerii implicaţi într-un atentat cu bombă dejucat de poliţie cu o zi mai devreme.
Pînă să înceapă piesa Mother, Roger Waters a vorbit cu publicul în limba română, manifestîndu-şi bucuria de a fi în faţa unui public atît de numeros şi dedicînd concertul tuturor victimelor terorismului instituţional (sau de stat). Pe Mother am avut parte de celebrul duet al lui Waters de acum cu Waters din 1980, din timpul derulării lui The Wall la Earls Court în Londra. Goodbye Blue Sky cu avioane care lansează cruci, simblolurile Mercedes, Shell sau al dolarului american, seceri şi ciocane, semilune sau Stele ale lui David. Proiecţiile de pe zid curg năvalnic, spectacolul creşte spre zări muzicalo-cinematografice şi mai intense. Cărămizile au început să închidă zidul de la primul refren al lui Another Brick, mă bîţîi cît durează piesa Young Lust, urmăresc vers cu vers luciditatea amoroasă şi consumistă de pe One of my Turns şi Don't leave me now. Proiecţii pe tot zidul, care pe Goodbye cruel World e închis complet. În pauza dintre acte zidul devine suport pentru amintirea celor căzuţi în conflictele ultimei sute de ani.
Nava The Wall redemarează cu Hey You, pentru a doua oară în concert volumul ridicat face boxele să se precipite şi să rateze anumite frecvenţe. Dar mai e o speranţă: într-adevăr, Together we stand, divided we fall. Urmează suita la care deseori îmi pierd firea, de la Is There Anybody Out There? la Bring the Boys Back Home. Imaginile în care o copilă, în lacrimi, îşi întîlneşte tatăl venit de pe front te întorc pe dos în timpul Verei Lynn, apoi vorbele lui Eisenhower ("Every gun that is made, every warship launched, every rocket fired, signifies, in the final sense, a theft from those who hunger and are not fed, those who are cold and not clothed.") şi imaginile cu secvenţe de pe front îţi biciue mintea pe Bring the Boys Back Home.
Confortably Numb, Run Like Hell (pentru toţi paranoicii din public), marşul ciocanelor, mitraliera, procesul lui Pink şi dărîmarea zidului. Un porc uriaş zboară deasupra publicului negînd semnele Puterii cunoscute de om. Pe zid mesaje ironice la adresa Puterii şi puterii Apple, diverse personaje politice de rang înalt cu iPod în urechi anunţă iBelieve (George Bush), iPaint (Hitler); cîinii respiră un brav iProtect, iar porcii un delicat iLead. Proiecţiile de pe zid îţi fac ochii să vibreze, uneori ai senzaţia că ies mîini din zid sau că bucăţi din el se îndreaptă către Piaţa Unirii în zbor, animaţiile lui Scarfe conţin secvenţe noi, Waters e în faţa zidului şi dă sentinţa de dărîmare. Fetiţa cu baloane a lui Banksy coboară agale şi acoperă scena. Waters şi colegii de trupă vin în faţa zidului şi interpretează Outside the Wall. Chitaristul Snowy White (care evolua şi alături de Pink Floyd în anii 70 în turnee), bateristul Graham Broad, care cîntă alături de Waters din 87, de la Radio K.A.O.S., excelentul Dave Kilminster la chitară, responsabil cu partiturile lui Gilmour, Jon Carin la chitară, clape şi programator de sample-uri (colaborator de cursă lungă al Pink Floyd post-Waters, al lui Gilmour şi al lui Waters în turneele lor post Pink Floyd), Harry Waters, fiul lui Roger, la clape şi orgă Hammond, Robbie Wyckoff care interpretează toată partitura vocală a lui David Gilmour de pe The Wall. Publicul aplaudă cu bucurie, spectacolul de la Bucureşti e gata, misiunea continuă. Încet încet reuşim să ieşim din Piaţă. Back home.
