Another Year, tradus pe ecranele româneşti Un an din viaţă, este cel mai aclamat film al lui Mike Leigh de la Vera Drake, din 2004, şi al doilea prezentat de distribuitorii români, după All or Nothing, în 2002. La Festivalul de la Cannes din 2010, unde a avut premiera, a fost considerat un concurent serios pentru Palme d'Or; până la urmă, a plecat doar cu o menţiune specială din partea juriului ecumenic.
Aprecierea nu i-a lipsit, însă, de-a lungul vremii regizorului britanic, acum în vârstă de 68 de ani, principal responsabil pentru revigorarea, în anii '90, a "vânei" realiste, autenticiste a cinematografului britanic. Filme ca Naked (1993), cu un David Thewlis senzaţional, sau Secrets & Lies (1996) - Palme d'Or la Cannes, în detrimentul lui Breaking the Waves al lui Lars von Trier! - au înscris o dată în istoria recentă a cinemaului insular.
Patru file dintr-un an
În acest Another Year, regizorul îşi continuă studiul singurătăţii umane, în care s-ar putea spune că s-a "specializat". Abordarea este puţin în răspăr: ne sunt prezentate patru secvenţe temporale (corespunzând celor patru anotimpuri) din viaţa cuplului de sexagenari Tom şi Gerri (Jim Broadbent şi Ruth Sheen). Aşezaţi şi de o teribil de banală fericire, în jurul lor gravitează mai multe existenţe, fiecare cu problemele sau dramele sale. Cea care leagă toate aceste tablouri este "zăbăuca" Mary (recital actoricesc pentru Lesley Manville), colegă de serviciu şi prietenă cu Gerri, personaj tipic pentru o englezoaică oarecare.
Nefericită în dragoste şi în carieră, Mary devine victima propriului fel de a fi, a propriei simplităţi intelectuale - sursă de şarm, până la un punct, dar şi de gafe ireparabile. Faptul că Another Year este, de fapt, filmul lui Mary, iar ataşantul cuplu Tom & Gerri nu-i decât "cutia de rezonanţă" a dramei sale sufleteşti, de o crâncenă banalitate, este dovedit şi de prelungitul stop-cadru din final pe figura lui Mary.
Secvenţele alese din viaţa personajelor sunt banale, pentru că "banale" sunt şi dramele care consumă fiinţa umană, într-un mod tenace şi aparent nesemnificativ. Stilistic, aşa-zisul "minimalism" al lui Leigh este departe de unul real, cum ar fi cel al lui Michael Winterbottom; deşi nu pare, cineastul foloseşte tot felul de "tertipuri" pentru a ne face să ne ataşăm de personajele sale şi să le urmărim timp de două ore, în neclintita lor "banalitate".