Mic tratat despre ratare - Another Year

Ce ne face să ne simţim rataţi, sau mai bine spus, cine hotărăşte după ce scală se măsoară ratarea? O poleială de umor britanic înveleşte, în patru acte care se suprapun celor patru anotimpuri o poveste despre "împlinire" vs. "ratare". Se pare că regizorul Mike Leigh e un maestru al improvizaţiei, nu are totul bine stabilit înainte să strige primul "Motor!", aşa că îşi lasă filmele să curgă, imprevizibil, fix ca în viaţă. Şi totuşi construcţia lui Another Year nu este una haotică, iar personajele se împart clar, de la început în două tabere: împliniţii şi rataţii. Tom şi Gerri au o viaţă aproape perfectă: îşi cultivă liniştiţi grădina, aşteptând ca fiul lor să-şi găsească o iubită şi să intre pe făgaşul normalităţii care îi va aduce, ca şi lor, liniştea şi confortul unei case şi a unei maşini plus şansa de a sta liniştit lângă partenerul tău de-o viaţă la o cană de ceai, într-un mic adăpost când plouă, fără să vrei să muşti din lucruri.

În jurul acestei "normalităţi" gravitează însă un mic haos - prietenii lui şi ai ei pe care viaţa nu pare să-i fi tratat cu aceeaşi generozitate. Mary nu are noroc în dragoste, însă are o pasiune pentru vin şi îşi plânge de milă non-stop sub masca constantă a unei veselii stridente, iar Ken, care nu mai poate ieşi în pub-uri, ca odinioară, pentru că au fost brusc invadate de tineri îşi îneacă amarul în mâncare şi băutură aşteptând cu groază momentul pensionării când nu va mai avea chiar nimic de care să se agaţe.

Replicile sunt alerte ca într-un meci de ping-pong, umorul e bun, cadrele se succed rapid, după cum se schimbă şi lumina fiecărui anotimp peste legumele din grădină sau peste cinele cu prietenii din casa lui Tom şi Gerri. Dar ceea ce pune în pericol aproape tot este că Leigh tinde să încline balanţa regizorală către una din tabere; privirile pline de subînţeles şi zâmbetele uşor condescendente pe care şi le aruncă cei doi pe deasupra dramelor prietenilor forţează o concluzie uşor reducţionistă: nu poţi fi fericit şi pe deplin realizat decât dacă ai o casă şi o familie în prag de pensionare. Aşa că ajungem din nou la întrebarea: după ce scală ne măsurăm ratarea? Se pare că, mai ales, după fericirea domestică şi împlinirea profesională a prietenilor, după câte albume de vacanţă au alţii faţă de tine, după faptul că unii au copii, iar tu nu etc.

Trăirile personajelor se conturează puternic, dincolo de cuvinte, datorită gros-planurilor inspirate, zăbovirilor peste chipuri care trădează mulţumire, deznădejde, resemnare. În final construcţia respiră mai bine, pentru că nu se trag concluzii implacabile, chiar dacă balanţa e tot uşor strâmbă către tabăra "realizaţilor"; viaţa alunecă spre un alt an printre dramele unora şi bucuriile altora. Unul dintre cele mai tari personaje, (aproape) veşnic deprimata Mary (Lesley Manville) are spre final un moment de tăcere în zarva generală. E evidenţa dedublării, a faptului că uneori contemplăm de undeva din adevărata noastră existenţă eforturile eului social şi convenţional de care încercăm să ne agăţăm crezând că ne va împlini şi ferici şi pe care ar trebui poate să-l ignorăm mai des. Asta pentru că, după cum spune unul dintre personaje, viaţa nu e întotdeauna blândă.