Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Another Year

Pe marginea prăpastiei - Another Year


FilmReporter.ro, iulie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Filmele lui Mike Leigh sunt deseori descrise (atât de critici, cât şi de spectatori) drept "felii de viaţă". Dacă asta reprezintă, atunci feliile nu sunt tocmai din tortul cumpărat de la alimentară: este adevărat că scenariile sale sunt construite pe situaţii comune (obişnuite întâlniri între personaje, în care sunt discutate lucruri cotidiene într-un limbaj simplu), ceea ce îl apropie de cinema-ul realist, dar felul în sine în care sunt concepute aceste situaţii, caracterul deseori caricatural al personajelor, conţinutul dialogurilor şi felul în care îşi lasă actorii să se desfăşoare liber (uneori, la limita cabotinajului), ţin de un fel de comedie amară orchestrată de un pesimist amuzat - un fel de Woody Allen care ar încerca să îndulcească un film de Bergman.   

Another Year, cel mai recent film al său (aflat şi în competiţia pentru Palme d'Or 2010), este foarte bogat în personaje aflate pe marginea prăpastiei (sau căzute de-a binelea în ea), ce îşi găsesc alinarea în casa unui cuplu britanic de vârsta a treia - jucaţi excelent de Jim Broadbent şi Ruth Sheen. Încă din primul cadru, camera se agaţă de o femeie trecută de 50 de ani care suferă de insomnii, incapabilă să-şi mai aducă aminte de vreo clipă de fericire şi cu o faţă blocată în aceeaşi expresie, "terminatorizată" de lipsa de speranţă şi alienarea totală - actriţa este Imelda Staunton. Ken (Peter Wight) este un vechi prieten de-al soţului, singur şi total demoralizat de moartea unui prieten. Ronnie (David Bradley) este chiar fratele soţului, cu un fiu practic străin şi dărâmat de moartea soţiei. Dar dacă în asemenea personaje suferinţa e tratată cu o anumită seriozitate (tuşele caricaturale fiind foarte discrete - vezi scena în care Ken, un bărbat voluminos şi aparent invulnerabil, izbucneşte într-un plâns consistent), portretul cel mai generos, prin combinaţia de caricatură şi observaţie sobră, aparţine unei prietene de-a nevestei. Mary e o depresivă cu tendinţe constant auto-distructive, trecută printr-o serie (după toate aparenţele, greu de măsurat) de eşecuri amoroase, din care premiul pentru afecţiune bolnăvicioasă îl ia o relaţie cu un bărbat însurat ce a avut loc cu vreo două decenii în urmă. Personajul este memorabil nu doar datorită interpretării - deşi Lesley Manville este fascinantă, proiectând cu largheţe nevroza personajului său pe fundalul unui număr inepuizabil de "masochism optimist", cu toată gestica aferentă, de la felul în care îşi aprinde ţigările cu mâinile tremurânde până la felul în care îşi coboară privirea când simte cum vine o lovitură. Este memorabil mai ales datorită felului în care este conceput: un nou personaj de-al lui Leigh în cazul căruia umanitatea constă în fragilitate, iar izolarea - în eşecuri; este, în mod mai mult sau mai puţin intenţionat, reluarea personajului jucat de Brenda Blethyn în Secrets & Lies (film ce i-a adus lui Leigh Palme d'Or-ul în 1996).

Cei doi soţi, în schimb, sunt înţelegători până la cer, au nişte slujbe care ajută societatea (el e geolog, ea e psihoterapeut) şi, mai presus de orice, sunt fericiţi împreună (au şi un fiu de 30 de ani care îşi găseşte o prietenă deosebit de agreabilă). Totuşi, Leigh chestionează această aură de omenie cu care s-au înconjurat: privind din exterior, cel puţin, nu pare puţin plictisitor sau chiar iritant să trăieşti astfel? De asemenea, cât de "omenos" este actul prin care cei doi îi întorc spatele labilei doamne fără succes în dragoste atunci când constată că ea se dă la fiul lor? Rezultatul este o anumită ambiguizare a unor valori precum "toleranţa", "compasiunea" sau "decenţa", lăsând loc îndoielii că acestea şi-ar găsi, mereu, locul şi rostul. Mike Leigh este condescendent cu suferinţa personajelor sale cu viaţa în dezordine (dacă prin asta putem înţelege înstrăinarea de un fiu, o aventură cu un bărbat căsătorit şi altele), dar nici nu face "apologia milosteniei", lăsând indicii (vagi) că o viaţă construită ca atare poate părea cumva anostă. Woody Allen este, în general, de părere că fericirea este a celor sărmani cu duhul; Leigh pur şi simplu leagă fericirea de o stare de graţie a vieţii de zi cu zi.

Personal, mi-a plăcut să iau filmul său ca pe o pildă (una idealistă, desigur) despre câte pierdem etichetând lumea în "bună" şi "rea" în loc să o înţelegem cu adevărat şi să relaţionăm serios unii cu ceilalţi. E puţin ciudat că, de data aceasta, pe lângă vastul spectru de emoţii pe care îl descoperă şi interesul pentru personajele sale (şi legat strict de ele, nu de anumite tehnici de filmare şi montaj care să le potenţeze artificial trăirile), Leigh mai aduce şi puţină simbolistică. Another Year începe primăvara cu o naştere (copilul unei colege de la muncă de-a soţiei) şi se încheie iarna cu o înmormântare (soţia lui Ronnie). Pentru un film atât de bine centrat pe elementul uman, poate că asemenea simboluri nu îşi au locul.
 
***Sesizări şi reclamaţii: [email protected] :)




 Toate articolele despre Another Year
Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Andrei Bangu


Alte articole

 Mic tratat despre ratare - Another Year, Manuela Zipişi
 Anotimpurile lui Leigh - Another Year, Doinel Tronaru
 Tea & sympathy - Another Year, Andrei Gorzo
 O altă lecţie de viaţă - Another Year, Lucian Maier
 Frumuseţea vieţii - Another Year, Cristina Zaharia
 Toate articolele despre Another Year


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer