CatasTIFF 2011. TIFF, Cluj, zece - TIFF, 2011

După zece ani de la prima ediţie, timp în care au rulat sute de filme pentru sute de mii de spectatori, TIFF a prins rădăcini în Cluj. Şi viceversa. Iar când rosteşti o cifră atât de rotundă - care înseamnă şi zece ani de TIFF, şi zece zile ale fiecărei ediţii, şi zece ani de la apariţia Noului Cinema Românesc - îţi vine să stai jos să tragi concluziile.

Dar concluzii nu poate trage decât cineva care a prins două-trei ediţii sau care are pentru prima oară revelaţia TIFF. Noi am fost de la început şi ştim că orice text despre istoria celor zece ani devine o treabă serioasă, cu responsabilităţi o mie. Şi pagini o mie. Aşa că oricât de tentantă ar fi retrospectiva, o lăsăm pe când vom avea bani de alcătuit volume groase. Până atunci, ne interesează un singur lucru: aerul festivalului, care face ca an de an lumea să vină la Cluj şi să respire energia unui festival în care înghesuiala e semn bun. Şi care contează mai mult decât orice istorie scrisă. Iată, mai jos, zece filme (cu bune şi rele) datorită cărora "aerul" ediţiei a X-a (3 - 12 iunie 2011) a fost aşa cum ne aşteptam să fie.

Life in a Day (r. Kevin Macdonald, SUA, 2011). A fost unul din titlurile care, de obicei, la TIFF se numesc "bombe". Nu atât ca experiment de cinema, ci ca şoc social, cam de aceleaşi proporţii pe care le avea, la TIFF 2006, Noaptea Prostului Gust. Pe scurt, Life in a Day e ideea regizorilor Ridley Scott şi Kevin Macdonald (The Last King of Scotland) de a propune utilizatorilor de YouTube din toată lumea să-şi filmeze activităţile obişnuite, în ziua de 24 iulie 2010. Nici nu contează data, cât acest gest de a arăta lumii ce înseamnă o zi din viaţă. YouTuberii au răspuns pe măsură: 80.000 de clipuri, din 192 de ţări, cumulând 4.500 de ore la calităţi diferite (webcam, celular, handycam, cameră profi) i-au fost trimise lui Macdonald. Au rezultat 90 de minute de imagine şi sunet, care spun povestea zguduitor de sinceră a unei singure zile. De la primul bărbierit al unui tânăr din SUA, la naşterea unui pui de girafă, şi de la sacrificarea unui viţel în Rusia, la imaginea unui tip care înfulecă un BigMac, filmul te aruncă dintr-o stare în alta. Conţine totul sau cel puţin asta crezi şi ai încontinuu senzaţia voiajului, printre scene ba familiare, ba bizare. Liric şi greţos, frumos şi violent, ironic şi trist, documentarul are o plăcere grozavă a contrastelor. Dar montajul e perfect ca ritm şi cuceritor ca atmosferă, muzica multor scene derivând din zgomote casnice. Life in a Day este o intensă celebrare a cotidianului, dând lovitura prin aceea că e oglinda celor care-l văd (fără a deveni moralizator). De fapt, e ceva ce nu-ţi închipui decât dacă vezi cu ochii tăi. Iar când îl vezi, rămâi cu ochii pironiţi pe ecran, ca Alex din A Clockwork Orange...

Somewhere (r. Sofia Coppola, SUA, 2011). Iubitorii lui Lost in Translation, scris şi regizat de aceeaşi Coppola, vor priza şi acest mult-mai-tulburător Somewhere, în care totul se învârte (din nou) în lumea neutră şi aventuroasă a hotelurilor. La mijloc, însă, îl avem pe cel mai antierou dintre antieroi. Actor la Hollywood, posesor de Ferrari, Johnny e mare vedetă de tabloid, cu lipici la femei şi la presă. Toate îi pică fără să mişte un deget, situându-se undeva între impostura lui Hlestacov din Revizorul şi mediocritatea lui Fizz al nostru. De fapt, e cel mai norocos ratat şi, recunosc, n-am mai întâlnit atâta inconsistenţă la un personaj central. Dar tocmai aici e meritul scenaristei Coppola, care a făcut din acest big shot miezul unei poveşti în care nu se petrece mai nimic, dar care e amuzantă prin nimicurile ei. Spre deosebire de Lost in Translation sau The Virgin Suicides, filmul de faţă e remarcabil nu prin dialoguri, ci prin uşurinţa cu care scenele exprimă - prin gesturi şi priviri - nuanţe fine de caracter. Iar asta se întâmplă odată cu sosirea neaşteptată a fiicei, care îl transformă pe Johnny dintr-un ratat într-un tată conştient de defectele lui. Brusc şi atitudinea publicului e alta, accentul căzând pe decenţă şi dragoste. Dar filmul rămâne sec până la capăt, cu o scenă finală în care maşina lui Johnny e filmată din spate, punând publicul în postura simbolică a unui paparazzo acuzator şi explicând, astfel, identitatea urmăritorului misterios care apare frecvent în film.

The Untitled Khartik Krishnan Project (r. Srinivas Sunderrajan, India, 2010). Film independent făcut cu mari umilinţe. E realitatea nu prea veselă a producţiei acestui film scris şi regizat de indianul Sunderrajan, ce mărturisea într-un interviu (din revista AperiTIFF, nr. 5 / 2011) că aproape tot bugetul s-a dus pe mită. Şi că ultimii bani, rămaşi după achitarea "taxelor", au fost daţi pe plicuri pentru trimiterea filmului la festivaluri. Din păcate, The Untitled... nu e un caz rar în India, unde n-a avut premieră fiindcă nu are o durată de minim două ore (şi vă mai plângeţi, europenilor, de audienţa scurtmetrajelor)... Cum-necum, filmul a răzbit iar calitatea lui - spre uimirea celor care îi cunosc culisele - e remarcabilă. Nu din milă spun asta, ci pentru că modificările urgente de scenariu, impuse de lipsa banilor şi de abandonul unor actori, oferă, azi, un film original şi teribil de interesant din punct de vedere estetic. Povestea îl are în centru pe simpaticul Kartik, un tânăr a cărui pasiune pentru cinema se uneşte cu dragostea (neîmpărtăşită) pentru o colegă. Visează să facă un scurtmetraj, cu ea în rolul principal, dar uşile care i se închid - de către fată şi de sistemul birocratic - îi dau cele mai negre gânduri, aruncându-l într-o lume claustrofobică de temeri. Filmat într-un alb-negru ostil, deformant, cu unghiuri răsturnate, opriri bruşte de sonor, cu filmări naturalist-groteşti (gen Pi al lui Aronofsky), The Untitled... izbuteşte, totuşi, să transmită echilibrat pulsaţiile psihice ale poveştii. Iar finalul - impus de limitările financiare... - este o frumoasă rezolvare narativă, de dublă punere în ramă a filmului, astfel încât accentul cade, acum, de pe poveste pe convenţie. Jos pălăria.

Mission: London (r. Dimitar Mitovski, Bulgaria-Ungaria-Marea Britanie 2010). Ţeapă la filmul bulgarilor. Nu doar că nu semăna cu comedia de cinci stele recomandată de "AperiTIFF", dar ne-a şi descurajat, ştiind că un asemenea film (şi-l voi descrie mai jos) a fost, în Bulgaria, mai popular decât Avatarul lui Cameron şi, prin comparaţie, mult mai popular decât fusese la noi 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. În fine, problema "plăcutului" şi a mersului la cinema e relativă, de la un popor la altul. Şi de la un torrent la altul... În schimb, problema structurii filmului e clară şi ţine de scenariu, deci de lucruri tehnice. Să vedem. Mission: London, aşa cum scrie în sinopsisuri, e aventura plină de stângăcii a lui Varadin, ambasador bulgar la Londra, care se zbate să o aducă pe Regina Elisabeta la un dineu. Ambasada, însă, musteşte de balcanism, cu tipi dubioşi prinşi în tot felul de învârteli şi improvizaţii amatoriceşti. Dar una e ideea poveştii - reuşită prin satirizarea ţărilor ex-comuniste -, şi alta e desfăşurarea poveştii, care e pur şi simplu descentrată. Prea mult accent cade pe evoluţia acţiunilor secundare, de context, care rup filmul în două, dând impresia că n-au de-a face unele cu altele. E şi multă dezlânare în ilustrarea balcanismului, care face ca acţiunea să piardă din vigoare. Practic, subiectul e prea stufos ca să-l pricepi 100% şi prea dezechilibrat ca să placă. Se râde, dar la faze superficiale şi la strâmbături. Nu e un film cursiv, deşi asta e intenţia. Şi dacă tot vorbeam de popularitate (ca de o medalie în afara căreia nimic parcă nu are relevanţă...), ei bine Mission: London n-a prins nici un loc în topul publicului de la TIFF.

Aripi de foc (r. Tedy Nicula, România, 2010). E unul din acele puţine filme care-şi spun cuvântul cu vârf şi îndesat, în aşa fel încât, indiferent cum te-ai simţi la intrarea în sală, la ieşire vei fi aşa cum vrea filmul să fii. Aripi de foc deţine acest meşteşug şi te convinge că o sută de oameni pot deveni un singur suflet. Oricât de patetic ar suna asta. Documentarul Aripi de foc al lui Tedy Nicula (care apărea, cu ani în urmă, în filmul Noro alături de Dorel Vişan) e making-off-ul spectacolului de balet Pasărea de foc, de Stravinsky, prezentat în 2009 la Bucureşti, la care au lucrat, într-adevăr, o sută de tineri din medii sociale diferite. Iar miracolul spectacolului a fost dorinţa lor comună de a cunoaşte dansul, energia relaţiilor şi libertatea de a lucra împreună, dincolo de bariere sociale. Toate acestea apar în imaginile de-a dreptul emoţionante (dar nu lacrimogene) ale lui Tedy Nicula, care trebuia el însuşi să joace în spectacol. A trecut, totuşi, în spatele camerei, surprinzând tumultul unor repetiţii derulate pe câteva săptămâni (conduse de coregrafi din Germania, Anglia, Columbia şi România). De fapt documentarul atribuie, repetiţiilor, calitatea de spectacol. Şi o face electrizant, printr-o selecţie a celor mai bune secvenţe, ce valorifică atât spectacolul (primul de dans comunitar din România), cât şi regizorul (care a declarat, mulţumit de reuşita absolută a documentarului, că "Dumnezeu e cel mai mare regizor").

King's Road (r. Valdis Óskarsdóttír, Islanda, 2010). E chiar amuzant să vezi cum pleacă unii de la film, pe întuneric, şi cum trântesc uşa ca să se facă înţeleşi. Asta s-a întâmplat la proiecţia lui King's Road şi eram gata să procedez la fel, dintr-o firească nevoie de altceva decât film prost. Cam ăsta era verdictul meu, până spre sfârşit, când pelicula islandeză ne-a surprins pe toţi cu un final salvator. Iată ce se întâmplase. În cele aproape două ore de film ţi se spune povestea tristei reveniri a lui Junior în satul natal - o colonie insalubră de rulote, cu mutre acre, gunoi, bălţi. Filmul e nordic şi se simte... Iar drama lui Junior nu e singura din sat; există o suprapunere de destine, unul mai şters ca altul, toate având în comun o profundă stare de scrânteală. Totuşi, în ciuda fibrei beckettiene din fiecare minut al filmului, el devine tot mai repetitiv. Ţi se spune una şi aceeaşi idee, te saturi de ea, te convingi şi următoarea reacţie e să pleci. Dar finalul, cum spuneam, prin explozia de drame şi răsturnări de situaţii, vine ca o salvare. La limită. Riscul regizorului a fost mare, dar reuşita pe măsură. Nu-l rata.

La vida útil / O viaţă însemnată (r. Federico Veiroj, Uruguay-Spania, 2010). A fost un fel de excepţie, la TIFF 2011, prin faptul că şi-a atras totodată laude înflăcărate şi ostilităţi pe faţă. N-a avut reacţii "între". Motivul e ariditatea ieşită din comun a poveştii, cu tăceri lungi, scene reci, final previzibil, plus alb-negrul neatrăgător al imaginii. Pe scurt, un film dificil, din care n-ai ce să alegi dacă ai, ca şi criterii, emoţia şi spectaculozitatea. Fanii, în schimb, au văzut în acest al patrulea film al lui Veiroj o elegantă demonstraţie de cinefilie, dusă la capăt într-un mod foarte sec şi nesurprinzător. E povestea dulce-amară a lui Jorge, a cărui viaţă e totuna cu cinemateca la care lucrează. Şi care se desfiinţează, ceea ce împarte filmul în două: existenţa cinematecii, datorată câtorva spectatori care îi trec pragul din când în când şi desfiinţarea cinematecii, care-l lasă pe Jorge într-o lume de nostalgii şi fantezii cinefiliste inofensive. Cât despre farmecul scenelor din film, care a generat fani, el ţine de transparenţa personajelor, de calitatea liniştii unor secvenţe-cheie, de schematismul absurdist al subiectului, însufleţit de coloana sonoră cu citate muzicale din arhiva cinema-ului mondial. Un film al cinefililor.

Memorias del desarrollo / Amintiri despre supradezvoltare (r. Miguel Coyula, Cuba-SUA, 2010). Inclus la "Fără limite", filmul lui Coyula e, într-adevăr, un tratament pe care nu orice spectator îl suportă. Vorbim de aproape două ore de eseu filmic, punctat de colaje pop-art şi de introspecţiile epuizante ale unuia din cele mai răscolitoare personaje pe care le-a dat TIFF în 2011. El e cubanezul Sergio, profesor universitar, ateu şi elitist feroce, singur cuc, a cărui viaţă se destramă văzând cu ochii. Aparent, alienarea lui are de-a face cu trecutul convulsionat al Cubei, în a cărui Revoluţie crede şi pentru care ar da totul. Şi totuşi, drama lui n-are nimic naţional sau ideologic, e doar traiul ultraegoist al unui depresiv, care şi-a pierdut orice chef de viaţă. Iar discursul vizual - alcătuit dintr-un mozaic futurist de detalii satirice - atacă privirea prin citate din istorie, care sar nebuneşte de la portretele dictatorilor secolului XX, la Ioana d'Arc şi Ţipătul lui Munch. Pas cu pas, angoasele lui Sergio se îmbibă de acest context de referinţe politice, literare, religioase, pulsând de un sentiment greu de sfârşeală. Pesimiştii, deci, să evite filmul.

Balada triste de trompeta (r. Álex de la Iglesia, Spania-Franţa, 2010). E genul de film după care n-ai mai vrea să vezi decât soare şi flori. De vină e povestea în sine, ridicată la cote greu imaginabile de scârboşenie şi violenţă, 100% marca Álex de la Iglesia, aşa cum ne-a obişnuit prin mai vechile lui demonstraţii de grotesc din Crimen ferpecto şi Comunidad. În primă fază, Balada... decurge credibil, realist, fiind povestea a doi clovni rivali, unul trist (dar frustrat) şi altul vesel (dar violent), ce iubesc aceeaşi femeie. Nu rezultă de aici o melodramă, ci o mie şi una de ciocniri, bine articulate narativ, la o intensitate de thriller care te scutură în fotoliu. Totuşi, după mai bine de jumătate, acţiunea se despică în tot felul de devieri fanteziste, care anulează verosimilitatea conflictului. Scenele devin excesiv de încărcate, cu sânge pe tot ecranu', târând filmul pe un teren mocirlos greu de digerat. Nu urâţenia scenelor ar fi problema, ci redundanţa lor. E tot mai limpede că regizorul a pierdut controlul raportului între poveste şi efecte speciale, deşi recurge insistent la motive care i-au adus succes (clovnul, bâlciul, puzderia de arme).

Vulcano (r. Rúnar Rúnarsson, Danemarca, 2011). Ieşit la pensie, Hannes nu are nici pe departe bătrâneţile la care visa. Fiii îl urăsc, nepoţii îl evită, el însuşi îşi suportă cu greu propria fire, ursuză dintotdeauna, şi totul e cât se poate de ostil. Nici măcar boala soţiei nu împacă taberele, ceea ce face din Vulcano un caz apăsător despre eşecul unei întregi familii. Elocvente, în acest sens, sunt scenele în care Hannes se chinuie să-şi repare barca ruginită, excelent simbol pentru starea precară a familiei. Cât despre ambianţa poveştii, nordică pur-sânge, ea creşte mai mult din tăceri, mimică şi foşnete, decât din dialoguri dense. Simplu scris, fără spaţii goale şi devieri narative de dragul dramei, Volcano e dovada că un subiect comun, plimbat prin toate telenovelele, trece testul criticii. Şi al publicului. Meritul e şi al compoziţiei imaginii - clară şi pătrunzătoare ca desenul unui tablou verist. E ceea ce i-a adus filmului un binemeritat premiu pentru regie, la TIFF 2011.

Şi, pe scurt...

Demascarea (r. Nicolae Mărgineanu, România, 2010). Frescă vie a "fenomenului Piteşti" petrecut în zorii comunismului, documentarul lui Mărgineanu (alcătuit din confesiunile victimelor) e un duş cu sodă caustică. Arde tot, începând cu nostalgia cretinistă după epoca de "aur" şi terminând cu ideea noastră de suferinţă la auzul scumpirii ţigărilor. Demascarea e şocul după care nici nu poţi să aplauzi; incredibil de util şi de frumos, ca valori păstrate în sufletele supravieţuitorilor, filmul rămâne una dintre cele mai reuşite exorcizări postcomuniste. Aş reproduce o singură propoziţie din film, a unuia care a mâncat bătăile demonului Ţurcanu: "acceptarea suferinţei îţi deschide porţi nebănuite".

Bucharestless (r. George Dorobanţu, România, 2011). Aş fi vrut să spun priceless, ca să rimeze. Nu, "nepreţuit" e poate forţat pentru acest documentar ciné-vérité (creat, în mod incontestabil, cu mari eforturi la masa de montaj), în care găsim un Bucureşti ca-n vise de copil, fără nici un gram de gălăgie şi surmenaj. O capitală a refugiului în gesturi simple, calde, rupte parcă din fabule. Dar scârţâie nu ideea filmului, care a umplut sala de la "Victoria", ci excesul de lirism în muzică şi în compoziţia imaginii care, de la un capăt la altul al filmului, oboseşte. A nu se înţelege că piesele coloanei sonore sunt neglijabile (nicidecum, sunt ambientale şi superbe, compozitor fiind Lex Dumitru), dar nu ajută structura oricum redundantă şi parcă fără final a imaginilor. Totuşi, pentru conceptul filmului şi pentru unele metafore urbane, George Dorobanţu (care a regizat Elevator) merită un cinstit Like.

Dacă bobul nu moare (r. Sinişa Dragin, România, 2010). Insuccesul său de public, justificabil până la un punct, face din acest titlu un subiect sensibil la TIFF 2011. Partizanii filmului aduc argumente - fondate, ce-i drept - care ţin de amploarea dramaturgică a poveştii, de ştiinţa planurilor narative şi a parabolei, de pitorescul incontestabil al unor personaje, de cadrele splendide care înfrumuseţează această dramă despre relaţia tată-fiu-ţară. Eu, însă, am trecut aceste merite în spatele "orchestraţiei" excesiv de grele a filmului şi ştiu că a doua vizionare nu m-ar convinge să cred altfel. În ciuda bugetului uriaş ("vizibil" în decorurile epice ale acţiunii), totuşi am găsit obositor accentul pe teatralitate şi efecte dramatice. Unele scene sunt artificiale, emoţional, altele inutile, narativ, şi tot mereu acţiunea întârzie din cauza unor detalii de atmosferă total dispensabile. Plus de asta, o doză mai subţire de umor de bâlci ar fi fost binevenită... Păcat.

Antigona, adică hai să filmăm în Ardeal! (r. Nándor Jakab-Benke, România-Ungaria, 2010). Are toate ingredientele unui film amuzant, pentru public, şi revoltător pentru cineaşti: e filmat cu handycam, are un scenariu orientativ, actorii mai mult se joacă de-a filmul iar autorii lui par să fie total străini de cuvinte ca "distribuţie" şi "marketing". "Îl punem pe torrent", au zis... În fine, Antigona... nu e ceea ce pare. Filmat, într-adevăr, cu o "săpunieră", el e making-off-ul ratat al unui anume film Antigona..., pe care nici unul din echipa de filmare n-are idee cum să-l facă. Totul musteşte de amatorism (şi de realism, vezi tonele de înjurături), ceea ce îl face irezistibil de comic. Din fericire, isprava lui Nándor Jakab-Benke e doar o parodie a şcolii de film din România. Cu toate astea, nota 10 pentru curaj.

Guerra Civil / Război civil (r. Pedro Caldas, Portugalia, 2010). Inclus în "Competiţie", n-a trecut neobservat nici în topul publicului, care l-a ridicat pe primele locuri. Motivul e povestea cuceritor de simplă şi transparentă a unei familii portugheze, în care lipsa de comunicare şi "lasă-mă-să-te-las" fac să mocnească tensiuni greu de măsurat. Filmul e valoros nu neapărat prin subiect, comun până la urmă în tematica cinematografiei europene, cât prin personaje, extrem de credibil construite şi bine rostuite dramaturgic.

The Flood (r. Guy Nattiv, Israel-Canada, 2010). De văzut şi revăzut. Foarte popular peste tot unde a rulat, The Flood oferă unul din puţinele happy-end-uri înregistrate vreodată la TIFF. E povestea unei familii în care frustrările şi egoismul părinţilor sunt pe cale să distrugă destinul unuia dintre copii. E vorba despre fiul autist, proaspăt întors de la azil, a cărui soartă cade nu în mâinile unei mame complet aeriene, nici în cele ale unui tată pierde-vară, ci în braţele fratelui mai mic. Lecţie de viaţă (şi de cinema), The Flood a fost, la TIFF, o gură de aer proaspăt după o mie şi una de Umbre şi drame.

Ne vedem la TIFF 2012.