Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2011

Pintilie, Loverboy la TIFF, 2011


,

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

Regizorul Balanţei, cuplul Ada Condeescu şi George Piştereanu din filmul lui Cătălin Mitulescu, Gabriel Spahiu în primul rol principal, Vlad Ivanov în rolde tată torţionar "din dragoste" sau proiecţiile 3D cu Pina lui Wim Wenders au fost printre highlight-urile de la TIFF 2011. Ediţia din acest an a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca - jubiliară, fiind a zecea - a stat sub semnul excelenţei, principala personalitate omagiată fiind Lucian Pintilie.
 

Opera lui Pintilie este una rotundă şi ea face parte din istoria cinematografului românesc, astfel încât prezentarea filmografiei integrale a cineastului (în cadrul noii secţiuni "100%", alături de cea a lui Pierre Étaix) şi omagierea sa prin decernarea Premiului de Excelenţă al festivalului erau pe deplin justificate. "Artizanii" acestei reuşite - care a implicat şi prezenţa marelui regizor la Cluj-Napoca, unde a introdus proiecţiile a trei dintre filmele sale - sunt regizorul Tudor Giurgiu, directorul festivalului, şi criticul de film Mihai Chirilov, director artistic al TIFF de la înfiinţarea sa. De altfel, la proiecţia cu Balanţa, în prezenţa lui Pintilie, Chirilov a mărturisit celor de faţă fascinaţia pe care o resimte de multă vreme faţă de opera şi personalitatea regizorului: "Aş putea spune oricând că Balanţa este cel mai bun film românesc al tuturor timpurilor. Am văzut filmul de 11 ori, prima dată stând la coadă să îl văd de trei ori în aceeaşi zi" (o tempora!).

Un profet: Pintilie

Proiecţiile filmelor lui Pintilie, pe care generaţia (mai) tânără nu a apucat să le vadă, oricum nu în condiţii de calitate, şi-au făcut "efectul", elogiile la adresa operei regizorului curgând pe parcursul zilelor de festival. Însăşi frumoasa Jacqueline Bisset, invitata specială a acestei ediţii, a ţinut să puncteze acest lucru, la Gala de închidere, în momentul în care a fost premiată de organizatori, spunând că proiecţia cu Balanţa / The Oak a fost o revelaţie şi că filmul a produs asupra sa "o impresie foarte puternică". La rândul său, la aceeaşi Gală, regizorul Cristi Puiu a "corectat" afirmaţia lui Giurgiu că ar fi schimbat faţa cinemaului autohton, cu Marfa şi banii, spunând că acest lucru l-a făcut Lucian Pintilie, cu filmul Reconstituirea.

Tânărul Corneliu Porumboiu, ales pentru a-i înmâna Premiul de Excelenţă marelui regizor (de altfel, cei doi cineaşti s-au mai "întâlnit" atunci când mediumetrajele Tertium non datur şi Visul lui Liviu au fost distribuite împreună în cinematografe), a destăinuit că, la şcoala de film, atunci când era întrebat ce-şi doreşte să devină, răspundea că vrea să fie "Lucian Pintilie".

Cele trei filme din opera sa alese de Lucian Pintilie pentru a le prezenta personal spectatorilor din Cluj au fost Balanţa, Niki Ardelean, colonel în rezervă şi După-amiaza unui torţionar şi ele au făcut săli pline, spectatorii fiind interesaţi de prezenţa autorului în mijlocul lor. După proiecţia cu Balanţa, Pintilie şi-a exprimat părerea asupra cinemaului românesc actual, definind prin cuvântul "capodoperă" filme ca Moartea domnului Lăzărescu şi Poliţist, adjectiv, dar mai spunând că, din această artă, lipseşte, în prezent, emoţia.

A fost proiectat un scurt fragment dintr-un interviu video acordat de Lucian Pintilie revistei Cahiers du Cinéma, în care Pintilie se dovedea profetic, spunând că şansa cinematografiei române ar fi "să profite de sărăcie". "Putem face filme cu preţuri mici", spune regizorul în acelaşi interviu, iar la Cluj Pintilie a reluat ideea: "Filmul românesc poate să se impună doar prin capodopere". O astfel de "capodoperă" ar fi partea finală a filmului lui Porumboiu Poliţist, adjectiv, "o lecţie de cinema" care ar trebui studiată de copii la şcoală, în opinia lui Pintilie.

La rândul său, proiecţia cu După-amiaza unui torţionar (cel mai subevaluat film al regizorului, experiment narativ în cadrul operei sale şi, totodată, prin dimensiunea sa universală, o "lovitură în stomac" pentru supravieţuitorii oricărei dictaturi din această lume) a fost completată de o înregistrare video în care Pintilie îşi explica filmul şi intenţiile sale. În mod ciudat, detaşarea auctorială a regizorului făcea şi mai înfiorătoare pelicula care de-abia se proiectase pe ecran. Opera lui Pintilie este o dovadă clară a faptului că "nimeni nu este profet în ţara lui": efectul său în societate nu s-a produs, "deşteptarea" pe care o viza Pintilie (un titlu de lucru al Balanţei suna "Deşteaptă-te, române sau Trist an şi solda-i mică") nu s-a întâmplat, compatrioţii regizorului au preferat să-şi continue "somnul" letargic, iar filmele sale sunt acum (doar) o pagină de istorie a cinematografului românesc, "o lecţie de cinema" cum se spune.

Reconstituirea reloaded

 

TIFF 2011 pare să fi stat sub semnul lui Pintilie, din moment ce revelaţia secţiunii Zilele Filmului Românesc (ZFR), apreciatul lungmetraj de debut al lui Gabriel Achim, intitulat Visul lui Adalbert, se inspiră direct din capodopera lui Pintilie Reconstituirea - de data aceasta însă nu în dimensiunea sa (neo)realistă şi de cinema "cu sufletul la gură", ci pe o linie parodică, intertextuală şi postmodernă, o rara avis în cinematograful românesc. Finalul Visului lui Adalbert este o rescriere explicită a finalului Reconstituirii, iar filmul revelează un mare talent, ludic şi cu o ironie neinhibată la adresa tuturor poncifelor cinematografice, de ieri şi de azi.

Coscris de Achim împreună cu literatul Cosmin Manolache, Visul lui Adalbert colecţionează, pe de o parte, toate clişeele mentalului colectiv despre anii '80 ai "epocii de aur" (filmul se întâmplă pe parcursul unei singure zile, cea de după marea finală câştigată de Steaua cu Barcelona, în 1986) - nu avem, însă, de-a face cu "nostalgia" după "anii tinereţii noastre", ci cu o ironizare a ceea ce deja se constituie într-un poncif narativ -, iar pe de altă parte citează copios - în "filmul-din-film" Visul lui Adalbert, dar nu numai - capodopere cinematografice precum Modern TimesUn chien andalou, Stalker sau 2001: A Space Odissey.

Finalul îl reproduce pe cel scris de Horia Pătraşcu pentru Pintilie: reconstituirea unui grav accident, pentru un film de protecţia muncii, duce la repetarea accidentului, iar acest lucru este "anunţat" de câteva ori pe parcursul filmului: oamenii care împing maşina cu mama unui mare ştab reproduc o scenă din Reconstituirea acest ştab când apare, la final, îl imită pe George Constantin, procurorul din filmul clasic, iar şeful personajului principal, cineast amator pentru protecţia muncii, i se adresează cu "Te crezi Pintilie al p... mele!".
 

Declaraţie cinefilă "de dragoste", comedie "de public", film "de epocă" ("de aur") sau doar o glumă inteligentă făcută cu mijloacele intertextualismului, Visul lui Adalbert lansează un drum artistic nou, pe care noul cinema românesc - al cărui "minimalism" narativ este deja considerat "obosit" de multe voci - o poate apuca cu succes, moment în care, să sperăm, va reuşi să satisfacă şi publicul, şi critica.

Pentru a merge pe aceeaşi linie cinefilă, se pare că titlurile cu Visul... poartă noroc filmului românesc: Visul lui Tănase (1932, cu legendarul comic interbelic), Visul lui Liviu (2004, mediumetrajul lui Corneliu Porumboiu) şi, acum, Visul lui Adalbert. Totodată, filmul reprezintă primul rol principal pentru Gabriel Spahiu, actor-cheie al noului val românesc, care vine după turul de forţă din Film pentru prieteni al lui Radu Jude (unde e singur pe ecran timp de fix 60 de minute), la rândul său proiectat la Cluj în ZFR.

Principii obosite

"Oboseala" despre care vorbeam în legătură cu "motoarele" artistice ale "noului val" s-a văzut cel mai bine în filmul Principii de viaţă, al doilea lungmetraj regizat de Constantin Popescu jr. şi singurul film românesc din competiţia TIFF. Vlad Ivanov interpretează corect un "cap de familie" al zilelor noastre, nu neapărat autoritar, dar incapabil de comunicare reală, şi care la sfârşit "explodează" ca tată tiranic şi violent, incapabil de a rezolva în mod corect problemele de relaţionare cu fiul său. "Este povestea unui eşec, Velicanu este un om care a eşuat pe toate planurile. Totodată, reacţiile pe care le-am avut de la unele persoane - «bine i-a făcut, şi pe mine mă scotea din sărite copilul ăla» - arată că mulţi dintre noi sunt nişte mici Velicani", a spus după proiecţie regizorul Constantin Popescu jr., iar producătoarea Ada Solomon a precizat că filmul atrage atenţia tocmai asupra acestei probleme, a comunicării dintre generaţii.
 

Din păcate, atât scenariul scris de Răzvan Rădulescu şi Alex Baciu, cât şi regia lui Popescu nu aduc absolut nimic nou, sunt doar corecte şi atât, mai toate situaţiile, replicile şi personajele amintind de multe altele similare din restul filmelor noului val (astfel se sesizează şi mai bine unicitatea unor pelicule ca Marţi, după Crăciun sau Poliţist, adjectiv). Cu atât mai contrariantă a fost decernarea unui premiu (tocmai) pentru regie acestui film şi lui Constantin Popescu jr., ex-aequo cu islandezul, danez prin adopţie, Rúnar Rúnarsson, pentru Vulcano (decizie contestată de mulţi şi considerată un compromis al juriului între filmul românesc şi cel străin).

Binele şi Răul

În sfârşit, cel mai aşteptat film din ZFR, selecţionatul la Cannes Loverboy, al doilea lungmetraj al lui Cătălin Mitulescu, cu George Piştereanu şi Ada Condeescu în rolurile principale, a împărţit pe cei care l-au văzut în două tabere. O parte a apreciat "cinematograful poetic" pe care-l practică în acest film Mitulescu, recursul său stilistic la o naraţiune esenţializată şi epurată de amănunte inutile. Loverboy nu este un film social, cu exces de detalii exacte, ci încearcă să ajungă la personaje-arhetip, pentru a face, într-o manieră poetică, şi mai vizibilă intensa dramă morală, confruntarea dintre Bine şi Rău care susţine scenariul filmului. Ceilalţi au considerat toate aceste lucruri clişee, au criticat scăpările de scenariu şi de regie, dar au apreciat, la rândul lor, performanţa celor doi interpreţi principali. George Piştereanu şi Ada Condeescu se anunţă a fi nişte actori de mare viitor ai cinematografului românesc.


Românul care a schimbat industria franceză de film

Invitat special al TIFF, producătorul francez de origine română Marin Karmitz le-a vorbit în cea de-a noua zi a festivalului celor o sută de oameni veniţi la un seminar pentru producători şi public, în cortul TIFF lounge. "Negustorul de film e ca negustorul de tablouri. Vă dau un exemplu: un negustor de tablouri a grupat trei artişti -  Picasso, Braque şi Gris -, sub o etichetă pe care a numit-o «cubism». Sigur că pictorii n-aveau nimic de-a face unul cu altul, dar astfel s-a lansat un curent. Cred că cinematografia românească va continua să existe, însă regizorii trebuie grupaţi şi susţinuţi", răspunde bărbatul mărunt, cu privire de spiriduş şi profil de Nicolas Sarkozy unei întrebări despre longevitatea "noului val" românesc. Articulează calm, cu claritatea sintetică a celor peste 50 de ani de experienţă ca producător, în care a "năşit" peste o sută de pelicule - filmul e ca un copil, îi place să spună -, şi a distribuit alte 300.

Trebuie să creezi, să fii împotrivă!

Karmitz, născut în 1938, a părăsit România la 9 ani şi s-a stabilit la Paris. În 1982, a prezentat opt filme la Cannes şi i-au fost selecţionate cinci; figurează în "Larousse Dictionnaire Du Cinema", iar în '89, Muzeul de Artă din New York i-a adus un omagiu şi-a proiectat câteva dintre filmele de succes pe care le-a produs. Din 2005 este delegat general al Consiliului de Creaţie Artistică fondat de preşedintele Franţei cu scopul de a promova cultura franceză în lume. A fost singurul care l-a convins pe Lucian Pintilie să taie o oră şi jumătate din Balanţa, "ca să salveze două ore de film magnific" (a produs şi O vară de neuitat) -, a colaborat cu Godard - căruia i-a fost asistent -, şi cu Kieslowski - o relaţie desăvârşită printr-un schimb de scrisori ca un tango în timpul producţiei şi editării trilogiei Trois Couleurs.

"N-aţi fost intimidat de regizorii cu care aţi lucrat, fiind toţi nişte personalităţi puternice?", întreabă producătoarea Ada Solomon. "Nu", coboară privirea Karmitz. "Nu, pentru că am avut ocazia să cunosc un om foarte intimidant. Cu care m-am împrietenit, şi a rămas la fel de intimidant". Zâmbeşte ruşinat, în murmurul de aşteptare al publicului. "Este vorba despre Samuel Beckett". Bărbatul, care nu are mai mult de un metru şaizeci şi-ale cărui cuvinte mângâie fără să bandajeze realitatea este şi creatorul unui circuit de zece multiplexuri în Paris, al treilea ca importanţă din Franţa, cu 60 de ecrane şi un flux de spectatori de cinci milioane pe an. Pentru seminarul de la Cluj, Karmitz a ocolit pantele tehnice; şi-a şlefuit discursul cu relaxarea celui care ştie că, după atâţia ani de experienţă, împărtăşirea propriilor greşeli şi bucurii înnobilează şi motivează publicul.

Până să fie producător, a făcut "toate meseriile, de la spălat toalete, la a fi anticar". A încercat să deschidă şi-o librărie, dar fiindcă afacerea n-a mers, i-a dat foc. E un tip de curaj care-l caracterizează. "Toate filmele pe care le-am produs au fost refuzate de canalele oficiale de distribuţie. Ce trebuie înţeles e că dacă vrei să creezi ceva, trebuie să fii împotrivă! A crea înseamnă să faci lucruri noi din lucrurile vechi, ştiind că mereu te găseşti într-un context în care oamenii refuză noul, nu-l recunosc pe moment - de la corporaţii, la televiziuni", spune Karmitz. 

"E o luptă şi o formă de rezistenţă să fii creativ, dar ea devine din ce în ce mai urgentă pentru că trăim într-o societate corporatistă, o societate în căutarea unei recompense imediate. După căderea Zidului Berlinului, nu am găsit, încă, noi căi de exprimare a libertăţii, cel puţin în Franţa. E dificil să spui asta într-o ţară ca a dumneavoastră, care a găsit libertatea de exprimare atât de repede şi fără vreun ajutor din exterior".

A fugit din România cu maşina Regelui

Relaţia lui Karmitz cu România s-a încheiat abrupt, în 1947. Familia sa locuia pe strada Dumbrava Roşie a Bucureştiului de astăzi, fiind apropiată a familiei regale. "Regele Mihai mi-a salvat familia în timpul războiului. Îmi amintesc că am părăsit Bucureştiul - lucru interzis evreilor - mergând către Sinaia, în maşina Regelui. Maşina era plina de arme, pistolete, mitraliere. Cum făcea parte din cortegiul Regelui, am trecut de barajul nemţilor. Mi-era frică, dar am fost mândru", scrie Karmitz în cartea sa Bande à part (identificarea cu Godard nu e întâmplătoare), editată de Grasset, în 1994. Dar la Cluj, când e întrebat "De unde din România sunteţi originar?", Karmitz răspunde doar atât: "Din Bucureşti".


Descarcă programul TIFF, 2011 aici..






 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2011


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Doinel Tronaru
 Alte articole de Ana-Maria Onisei


Alte articole

 EducaTIFF este Cel Mai Bun Proiect Educaţional din România - Gala Premiilor în Educaţie, Comunicat de presă
 EducaTIFF e în cursa pentru Cel mai bun proiect educaţional la Gala Premiilor în Educaţie, 2011, Comunicat de presă
 Cinemateca TIFF: Filmele de la TIFF 2011 revin la Cluj şi Sibiu, Comunicat de presă
 Noaptea Albă a Filmului Românesc - o nouă ediţie de senzaţie, Comunicat de presă
 Impresiile FILM MENU de la TIFF 2011, Autori diverşi
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2011


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer