Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Academia itinerantă Andrei Şerban, Ipoteşti, 2011

Gînduri ale participanţilor (II): Amintiri din Ipoteşti - Academia itinerantă Andrei Şerban, Ipoteşti, 2011


TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În perioada 10-24 iulie 2011, la Ipoteşti s-a desfăşurat cea de-a III-a ediţie a Academiei Itinerante "Andrei Şerban", organizată de Institutul Cultural Român, prin ICR New York, în parteneriat cu Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală "Ion Sava" al Teatrului Naţional "I.L. Caragiale" Bucureşti şi Memorialul Ipoteşti - Centrul Naţional de Studii "Mihai Eminescu" (gazda Atelierelor). Iniţiat în 2007 de Corina Şuteu, directorul ICR New York, proiectul este conceput ca un laborator interdisciplinar de creaţie în jurul personalităţii artistice a regizorului Andrei Şerban, reunind actori, regizori, scriitori şi artişti vizuali. La atelierele-rezidenţă ale ediţiei din 2011 a fost invitat artistul vizual Mircea Cantor.
 
În textul de mai jos şi în cele ce vor urma, participanţi la cele trei sesiuni de ateliere din acest an (primele două sesiuni de câte 4 zile, cu câte 25 de participanţi, a treia de 5 zile, cu 31 de participanţi) îşi povestesc experienţele personale din timpul şi de după această ediţie a Academiei Itinerante "Andrei Şerban". Din emoţia cu care vorbesc despre experienţa lor de lucru cu regizorul, despre exerciţiile de mişcare sau de improvizaţie, despre teme extrase din lecturile ce au avut loc, despre locurile descoperite sau despre prilejuri personale de emoţie, deschidere şi rezonanţă cu ceilalţi colegi, se va contura aici, pe LiterNet, o imagine fatalmente incompletă şi fragmentată a ceea ce a fost la Ipoteşti. O imagine incompletă, dar care sperăm să nască dorinţa de a descoperi ceea ce e dincolo de cuvinte, ceea ce nu se poate povesti, ci doar experimenta. (Redacţia LiterNet)


 
Workshop la Ipoteşti
(Marius Manole, 19 iulie 2011)
 
După Tanacu, New York, Horezu iată că Academia itinerantă "Andrei Şerban" a ajuns şi la Ipoteşti. În urma audiţiilor desfăşurate în perioada 17 iunie - 4 iulie 2011, la Teatrul Naţional din Bucureşti, au fost selectaţi, pentru cele trei serii ale Atelierului, peste 60 de tineri actori, studenţi la actorie în an terminal şi masteranzi. Între 19 şi 25 iulie 2011 este programată a treia şi ultima serie, cea din care fac parte.
 
O să încerc să ţin un jurnal. Asta pentru că acum 2 ani, la ediţia de la Horezu, nu am făcut lucrul ăsta şi mi-a părut tare rău. Se întâmplă o groază de chestii foarte faine, cu timpul se uită şi e păcat.
 
Cum spuneam, o să încerc. Nu ştiu dacă o să şi reuşesc. Nu ştiu sigur dacă acolo o să avem semnal şi mai ales nu ştiu dacă o să avem timp. Programul workshopului este unul (am fost avertizaţi) foarte dur....:)).Nici nu mă miră. Am fost la Horezu şi sunt oarecum familiarizat.
 
Mi-e drag şi dor să mă întâlnesc cu Andrei Şerban. Fiecare întâlnire cu el înseamnă o nouă provocare. Înseamnă să devii iar umil, să renunţi puţin la tine şi să conştientizezi câte mai ai de învăţat. Şi în graba asta de a trăi, ai 5 zile în care eşti puţin atent şi la tine. E ca o gură de aer bun. Nu mai spun că ai ocazia să cunoşti actori din alte generaţii, alte şcoli şi teatre.
 
Din când în când e bine să te opreşti şi să-ti reaminteşti de ce ai vrut să faci teatru. Când eşti angajat, de cele mai multe ori uiţi să iţi mai pui întrebarea asta. Fără să vrei intri într-o rutină din care e foarte greu să ieşi. Începi să devii încrezut şi "actor". Prospeţimea, curiozitatea şi bucuria de joc se păstrează greu. E nevoie să te mai cureţi de zgură. În străinătate actorii pot merge la şcoli speciale pentru refacerea mijloacelor. În România, din păcate, nu există asemenea şcoli. Uneori nu există nici teatru... Dar asta e o altă discuţie.
 
Câteva gânduri din autocarul care ne duce către Ipoteşti. Ne aşteaptă un drum de 10 ore şi 5 zile extrem de interesante... Prietenii ştiu de ce.
 
 
Amintiri din... Ipoteşti
(Marius Manole, 28 iulie 2011)
 
Trebuie să-mi cer scuze pentru că nu am reuşit să-mi ţin promisiunea. Plecasem cu gândul să scriu în fiecare zi un mic jurnal de lucru. Nu numai că nu am avut internet, dar uneori nu aveam decât 30 de minute de pauză, în care numai de scris nu îmi ardea. Şi uite aşa au trecut 5 zile în care nu am scris nici un rând. N-am scris, dar asta nu înseamnă că nu s-au întâmplat o groază de lucruri interesante.
 
M-am întors de două zile şi nu reuşesc să mă adun şi să povestesc cum a fost. Asta pentru că totul a fost foarte intens şi simt nevoia sa mai stau puţin cu mine şi să înţeleg ce s-a întâmplat acolo. E greu să fii nevoit (obligat) să stai cinci zile fără televizor, telefon, internet şi alte lucruri de care suntem pur şi simplu dependenţi. Să rămâi în linişte, în natură, fără să vezi maşini sau alţi oameni. Să fii obligat să închizi ochii şi să asculţi ce se întâmplă în jurul tău, să asculţi cu atenţie (nu cum ne facem de multe ori ca ascultăm), apoi să deschizi încet ochii şi să vezi pentru prima dată cerul şi copacii şi oamenii din jurul tău. Nu suntem obişnuiţi să facem un astfel de exerciţiu cu noi în oraş. Nici nu ai cum, pare pierdere de timp. De altfel atunci când îl faci pentru prima dată pare obositor, necesită un soi de concentrare pe care în oraş nu ai unde să o foloseşti. O concentrare emoţională mare. De cele mai multe ori gândim şi nu mai simţim nimic real. Emoţia nu prea mai are loc în viaţa noastră. E normal. Aşa trăim, aşa putem supravieţui. Câteodată raţiunea e cel mai mare duşman al nostru.


Acolo la Ipoteşti oamenii au rămas curaţi şi buni şi primitori, mai dornici de experiment decât noi. Trăiesc mai sincer şi mai frumos acolo. Şi asta e bine, e tare bine. Un drum prin pădure de 3 km spre o mânăstire, citind o poezie de Eminescu, în tăcere, poate fi mai liniştitor şi mai benefic decât orice şedinţă de terapie scumpă. Nu vă mai spun cât de frumos e la Mânăstirea Vorona, cu cele trei biserici... mergeţi să vedeţi, dacă aveţi ocazia. Acolo te poţi caza chiar o săptămână. Stai în mijlocul mânăstirii şi ţi se pare că ai în tine toată istoria acelui loc şi toată frumuseţea lumii. Şi râzi. Râzi pentru că e penibil cum ne zbatem noi cu problemele noastre meschine şi penibile. Măicuţa care apare în faţa noastră e mică şi firavă, cu o voce cuminte, parcă reamintindu-şi să vorbească. Ne povesteşte cu ochii în pământ istoria locului. Timiditatea ei nu e jucată, modestia ei e reală, şi ni se face ruşine că suntem orgolioşi şi proşti. Plecăm să luam masa în tăcere şi nu mai gândim. Simţim. Suntem liniştiţi. Pentru o secundă am reuşit să ne oprim din zbaterea noastră de zi cu zi.
 
Şi apoi Eminescu. Poetul cu care am fost sufocaţi în şcoală. Ajunsesem să-l urăsc. Recitam versuri de Eminescu şi habar nu aveam ce însemnau. Mă simţeam vinovat. Nu poţi să nu-l iubeşti pe Eminescu! Trebuie! E poetul nostru nepereche... L-am descoperit şi eu, în sfârşit. Trist, cinic, puternic, acid, curajos. Am poezii despre care nu ştiam nimic. Poezii superbe care nu sunt în manualele de literatura română. Dacă vrei să distrugi o poezie bună, fă-o celebră.
 
Sunt două zile de când m-am întors şi nu am puterea să ies printre oameni, nu sunt încă în stare să ies şi să încep să mă prefac. Mai stau puţin :))). Mi-ar plăcea să vă mai povestesc sau mai degrabă aş vrea să tac despre toate câte ni sau întâmplat nouă acolo. Să tac ca să nu pierd ceva atât de preţios. E greu să te întorci la tine. Dar odată făcută această călătorie, fie şi pentru puţin timp, descoperi lucruri simple, dar atât de puternice, de care te-ai îndepărtat demult. Şi ţi se face frică de tine, de ceea ce ai devenit: un monstru incapabil să se bucure, să râdă, să plângă sau să creadă sincer în ceva. Zici că nu e vina ta, că e vina lumii în care trăieşti şi că nu ai încotro. Eu zic să ne mai gândim...
 
Cam ăştia am fost noi...
 




 Toate articolele despre Academia itinerantă Andrei Şerban, Ipoteşti, 2011


0 comentarii

Spacer Spacer