Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Academia itinerantă Andrei Şerban, Ipoteşti, 2011

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Gînduri ale participanţilor (VIII) - Academia itinerantă Andrei Şerban, Ipoteşti, 2011


, ,

august 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În perioada 10-24 iulie 2011, la Ipoteşti s-a desfăşurat cea de-a III-a ediţie a Academiei Itinerante "Andrei Şerban", organizată de Institutul Cultural Român, prin ICR New York, în parteneriat cu Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală "Ion Sava" al Teatrului Naţional "I.L. Caragiale" Bucureşti şi Memorialul Ipoteşti - Centrul Naţional de Studii "Mihai Eminescu" (gazda Atelierelor). Iniţiat în 2007 de Corina Şuteu, directorul ICR New York, proiectul este conceput ca un laborator interdisciplinar de creaţie în jurul personalităţii artistice a regizorului Andrei Şerban, reunind actori, regizori, scriitori şi artişti vizuali. La atelierele-rezidenţă ale ediţiei din 2011 a fost invitat artistul vizual Mircea Cantor.

În textele de mai jos şi în cele ce vor urma, participanţi la cele trei sesiuni de ateliere din acest an (primele două sesiuni de câte 4 zile, cu câte 25 de participanţi, a treia de 5 zile, cu 31 de participanţi) îşi povestesc experienţele personale din timpul şi de după această ediţie a Academiei Itinerante "Andrei Şerban". Din emoţia cu care vorbesc despre experienţa lor de lucru cu regizorul, despre exerciţiile de mişcare sau de improvizaţie, despre teme extrase din lecturile ce au avut loc, despre locurile descoperite sau despre prilejuri personale de emoţie, deschidere şi rezonanţă cu ceilalţi colegi, se va contura aici, pe LiterNet, o imagine fatalmente incompletă şi fragmentată a ceea ce a fost la Ipoteşti. O imagine incompletă, dar care sperăm să nască dorinţa de a descoperi ceea ce e dincolo de cuvinte, ceea ce nu se poate povesti, ci doar experimenta. (Redacţia LiterNet)


Timpul poate avea răbdare
(Raluca Mara)

 
Descui şi încui uşa, aprind şi sting becul, mă încalţ şi mă descalţ, dorm pe tren, povestesc, răspovestesc, mă repovestesc, azi într-un oraş, mâine în altul. În realitate, alerg. Alerg! Alerg! Am senzaţia că alerg cu mine de mână. Panică: să nu pierd ce a fost, să nu scap ce va fi. Uneori cineva apare în dreapta mea şi aleargă odată cu mine. Alergăm şi nu avem timp să ne cunoaştem. Prin urmare, ne născocim unii pe alţii pentru ca apoi să ne uităm într-o clipă. Din când în când, uităm chiar şi cum sau pentru ce ne-am aruncat într-o cursă sau alta.
 
Mă iau frumos de mână şi ajung la Ipoteşti. Mi se pune oglinda în faţă şi mă uit la mine, cea pe care o duc de mână. E agitată şi obosită şi se plânge de o bolnăvicioasă chircire a timpului. Pare mai mică, asemeni unui copil de care nu am ştiut să am grijă. Părăsind Ipoteştiul îmi doresc să nu o mai zmucesc de mână, gonind printre blocuri, magazine de turtă dulce, apusuri şi pagini de volum. Îmi promit să nu uit că timpul poate avea răbdare cu noi.
 
Cu mâne zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.
 
Oglinda asta magică din clopoţei, flori albastre, foişoare de lemn, cafele în pahare de plastic, muzeografe, improvizaţii, grupuri, ritmuri şi voce, porţi spre alte tărâmuri şi lecturi vii, o cunoaşteţi, cu siguranţă, fiecare dintre cei care aţi fost acolo. Eu am primit-o cadou printr-un val de sincronicităţi ţesute cumva în jurul ideii de timp. Printre acestea şi o poezie care mi-a crescut foarte dragă.
 
De-aceea zboare anu-acesta
Şi se cufunde în trecut,
Tu ai ş-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.
 
Ştiţi ce mult înseamnă să ţi se spună, în orice fel, că nu te-ai risipit cu timpul? Nu găsesc în mine cuvinte inedite. Sunt cuvinte pe care fiecare om ar putea să le scrie. Fiecăruia vă doresc un cadou ca acesta. Opriţi-vă din când în când din alergat şi lăsaţi timpul să aibe răbdare cu voi. Poate atunci când o veţi face, de undeva de la picioare sau dintr-o nucă verde, sau din plexul solar vă va zâmbi o floare sau veţi avea răgazul să vă întrebaţi dacă e acolo.
 
Pentru mine Ipoteştiul a fost prima călătorie care, odată ajunsă acasă, nu mi s-a mai părut doar visul unei nopţi.

Linişte
(Rareş Florin Stoica)


Linişte, tăcere... Tăcere, linişte...
Au trecut 10 zile şi încă sunt lucruri, sentimente pe care le simt dizolvându-se în interiorul meu.
Sunt atent la tot ceea ce mă înconjoară: oameni, animale, clădiri, sunete (o altfel de atenţie).
Mă privesc din afară şi de abia acum îl văd pe Rareş, fac un pas şi mă invadează gânduri, întrebări, mai fac un pas le las să se aşeze şi când păşesc a treia oară sunt altcineva. E greu de explicat ce s-a întâmplat la Ipoteşti, a fost un cadou frumos!
Eminescu. Zeami. Grotowski. Sarah Bernhardt. Eleonora Duse.
Profund recunoscător.

Întrecere cu mine însumi
(Ionuţ Kivu)


Ne întâlnim la un popas, pe la jumătatea drumului, undeva lângă Adjud, după câte am înţeles, cu seria care ne precedase, care se întorcea în Bucureşti. Oamenii (pe care - în marea lor majoritate - îi cunoşteam) erau ciudaţi. La prima vedere păreau obosiţi. Foarte obosiţi. Dar dacă îi priveai mai atent, erau de fapt îngânduraţi. Nu veseli, nu trişti, îngânduraţi. La întrebarea "cum a fost?" nu primeai decât un enigmatic "o să vedeţi".

Şi am văzut. În cinci zile teribil de dense, am reuşit să mă mai deschid un pic (chiar dacă, din păcate, poate nu total) către experienţe şi ipostaze - atât teatrale cât şi umane - noi. E greu de explicat ce simţi după sau în timpul unor asemenea experienţe. Pentru mine a fost o permanentă întrecere. Întrecere nu cu alţii, aşa cum poate aş fi fost tentat cândva să gândesc despre un workshop cu un mare regizor, ci întrecere cu mine însumi. Deseori am pierdut în faţa mea. Uneori am şi câştigat. Fiecare mică modificare în mine, fiecare lucru care mi se întâmpla altfel decât de obicei, fiecare mică reacţie care parcă nu era a mea, dar mai ales fiecare gând lipsit de prejudecată care îmi trecea prin cap era o mare victorie personală. Profesorul meu de actorie avea un crez: "Miră-te!". Am savurat fiecare moment de uimire sinceră, uneori chiar naivă, în faţa lucrurilor care mi se întâmplau mie sau care li se întâmplau colegilor mei. "Deci poate fi şi aşa..." au fost cele mai frecvente cuvinte care îmi răsăreau ca un leitmotiv în cap în timpul exerciţiilor. Cred că dacă aş încerca să sintetizez totul într-o singură sintagmă, ea ar fi "descoperiri". Descoperiri care se fac cu simţurile, mai degrabă decât cu mintea, cu inima mai degrabă decât analizând. Descoperiri imposibil de pus în cuvinte. În cazul meu n-au fost multe, dar au fost. Şi importante. Descoperiri pe care abia mai târziu, după ce am plecat de la Ipoteşti, am reuşit să mi le traduc. Descoperiri pe care sunt convins că mi le voi mai traduce multă vreme de acum încolo. Şi teme pe care mi le-am dat mie însumi, atât ca om, cât şi ca om în teatru.

În ultima seară am fost îndemnaţi să spunem sincer ce a însemnat pentru fiecare dintre noi experienţa acestui workshop. Se pare că eu n-am reuşit. Şi am primit un duş rece pentru asta. Abia a doua zi, când am trecut peste frustrare şi alte afecte ce ţin de ego, am înţeles întrucâtva în ce fel meritasem acel duş, sau, mai bine zis, în ce fel aveam nevoie de el. Şi ştiu că vor mai urma multe "a doua zi".




 Toate articolele despre Academia itinerantă Andrei Şerban, Ipoteşti, 2011


0 comentarii

Spacer Spacer