În textele de mai jos şi în cele ce vor urma, participanţi la cele trei sesiuni de ateliere din acest an (primele două sesiuni de câte 4 zile, cu câte 25 de participanţi, a treia de 5 zile, cu 31 de participanţi) îşi povestesc experienţele personale din timpul şi de după această ediţie a Academiei Itinerante "Andrei Şerban". Din emoţia cu care vorbesc despre experienţa lor de lucru cu regizorul, despre exerciţiile de mişcare sau de improvizaţie, despre teme extrase din lecturile ce au avut loc, despre locurile descoperite sau despre prilejuri personale de emoţie, deschidere şi rezonanţă cu ceilalţi colegi, se va contura aici, pe LiterNet, o imagine fatalmente incompletă şi fragmentată a ceea ce a fost la Ipoteşti. O imagine incompletă, dar care sperăm să nască dorinţa de a descoperi ceea ce e dincolo de cuvinte, ceea ce nu se poate povesti, ci doar experimenta. (Redacţia LiterNet)
Jurnalul unui necunoscut
(Raluca Lupan)
Cuprinsă de agitaţie, fără puteri supranaturale, fără vreun ecou al minţii, mă pierd. Trenul, femeile, bărbaţii, copii.
Ajungem să adormim în tren. Ritm, şantiere în lucru, cabluri de telefon, verde, un tic tac al şinelor... Vom ajunge, Ingrid. Vom ajunge...
Nu aş vorbi, chiar nu aş clădi nimic peste tăcerea din Ipoteşti.
Ajungem primele din grupul nostru în jurul orei 12: 47. Mă uit la ceas. Ni se explică regulile. Atunci decid pentru mine să nu mai folosesc telefon decât pentru a mă trezi înaintea tuturor pentru a mă putea pune în funcţiune, deoarece a fi Raluca ia destul timp dimineaţa.
Verde halucinant, absolut, case care primesc oaspeţii fricoşi ce suferă de fobiile întregului univers. Cei ce nu se pot adapta. Eu cea care nu mă pot adapta, în IMENSA lume teatrală, sau non-teatrală.
Senzaţii: moale, vâscozitatea aerului irespirabil, cioburile risipite ale tăcerii, păsări ce vorbesc despre autostrăzi necirculabile. Fumez. Stomacul devine o sepie care se apară, să nu greşească cumva Raluca. Coborâm şi urcăm scările pentru a căuta CAMERA. Cel mai bun amplasament. Lumina e bună? Da.
Mai vine cineva... a cunoaşte noi oameni. Nimic plăcut în asta. Nu până acum. Ana trece pe lângă noi. Un ecou vibrează...
Copacii îşi urlă temperatura formând coloane de aer rece cu ajutorul frunzelor. Dacă voi greşi????... Mintea coagulează răspunsuri... "Din eşecuri se întrupează Electra..." ... Auzi!!!!!!!...
Raluca încetează!!!!
Aici nu trebuie să iubeşti, mult sau puţin, nu trebuie să învingi cu orice preţ, să porţi discuţii elevate despre arta ta pe terase mustind de alcool, aici suntem doar tăceri paralele stratificate în ochiul celui ce te priveşte.
O gigantică maşină de tocat fotografii - Andrei Şerban.
Totul e imagine interioară. Cum stăm, cum vorbim, cum nu vorbim, cum primim, dar mai ales cum dăruim.
Maşini care calcă pe trepte, pe trotuare poluate de oameni fardaţi cu pigmenţi de abur, de galben strident. Mese ce iau în stăpânire zilele egale cu luni, tratate cu tăcere. Acizi ce-şi pierd vremea prin baruri unde se urnesc femei uşoare. Toalete publice ce-şi curmă visul creat din fluide umane.
Vise ce se înmulţesc prin praf, cimitir, clădiri istorice şi zâmbete calme.
Simt pur.
Simt acid.
Simt coagulat.
Simt flămând de cutremure ce vin atunci când furtunile stau şi beau vodkă cu norii prost dispuşi. Băuturile ce-şi urmează confraţii în nave spaţiale plecând capul la bârfele unui Dumnezeu ce foloseşte soluţii inutile pentru timpuri în care carnea se plimbă pe străzi murmurând poezii dadaiste.
Lumina se scaldă în pelvis ca în piscina publică. Lumina se ascunde prin maşini de cusut şi prin ceasuri cu cravate create din cartoane multicolore. Pensule ce întârzie în ceasul din urmă. Au întâlnire la departamentele superioare ale pulsaţiilor inimii. Inima rememorează texte de tragedie pentru a impresiona plasele de hârtie reciclabilă.
Prin cancerul lacrimilor mele trec în fiecare staţie norii şi fug să prindă cărţile poştale trimise de mama. Crestează în pietre orele vii ale locomotivelor staţionate în suburbia minţii. Nici un gând nefotografiat. Inventariat. NU UITA: NU MĂ LĂSA SĂ UIT.
Lumina pune fulgii la apretat. Au de aşteptat şi ploaia şi vântul. Restructurări la nivelul cerului. Aud păsări care se plâng că nu există detergent pentru degete subţire şi prevăd grevă în ochii curţilor pline de frunze. Viciul ochiului fecundat de amintiri obscure se înfige prin teste ce curg prin asfinţituri legate de patul plin de jăratec. Caii poartă coroane cu spini din sârmă ghimpată şi sânge. Îşi urlă puterea de abur. Ţigara de foi suge fumul ce vine înainte-napoi şi filtrul se întreabă dacă cerneala e contrafăcută de îngeri ce-şi poartă Biblia în coperţi de hârtie. Guri cu aorte de mentosane respiră adânc ceasul gâştelor moarte pe calea ferată făcută din turtă dulce! Soarta sortează scrisorile trimise pe oceanul de cranii stătute. Craniile au răbdare să nu mai fie. Prin calendar aleargă supuse minute christice. Pletele cearceafurilor îşi înnoadă memoria şi se sfătuiesc pentru trecutul ce va veni în gara ierbii.
Îşi dau răspunsuri despre noi. Despre mine. Nimic descifrabil.
Despre nepăsare nu îşi vorbesc. Ele trăiesc în grotele stelelor ciobite de gânduri efemere. Vulcanii îşi croşetează lava pentru pulovere de iarnă târzie şi o clipă de-o vară. Printre picioarele de argint scorojit culegem puţine şi mici crăpături de mlaştini. Umflăm în noi vidul cerceilor decriptiţi şi avizi de râuri ce curg spre necurgere. Şi sinuciderea îşi vede ştreangul atârnat de liniile de curent. Se plânge sinuciderea că restul de pâine nu ştie să joace canastă fără să trişeze.
Un copil taie apa cu o foarfecă. Haţ haţ haţ.
Despre zilele cuvintelor care habar nu au de Abecedar.
Cuvintele se sparg printre pahare de pământ neatins de corbii ce-şi plimbă lacrimile în penele lor. Cuvintele încep să aibă mucegai în măduva vocalele care alcătuiesc versurile eminesciene. Se împart ele între ele în categorii şi subcategorii. Cuvintele degetelor apucă să urle prin buricul lor un trecut care aparţine unui ocean. Cuvintele coastelor perpetuează o linişte de frig. Cuvintele coastelor palpează tastatura plămânilor care sug mirosul de verde ca şi o acadea cu cireşe. Cuvintele ţigărilor sărută genunchii în semn de mulţumire pentru că au rezistat eroic la faptele de neconsemnat ale pupilelor. Cuvintele genunchilor au încălcat convenţia tăcerii, iar în semn de protest cuvintele genelor au luat ca ostatecii torsul şi pelvisul.
Cuvintele pelvisului îşi scuipă dinţii de lapte şi stau la rând după coapsele care NU chiulesc de la lecţiile de reumanizare.
Cuvintele sunt înşelate de cuvinte, de vocale, de consoane, de punctuaţie, de organele interne, de vreme, de prea plinul emoţiilor, de calmul ce a înlocuit sângele şi simte doar atât: "te duci... te duci... te duci... te duci...".
Din staţia de alimentare cu gaz oamenii se privesc şi îşi numără clipele. Ne privesc pe noi cei 4 din faţa lor.
Despre plecare.
Dispunem de un timp al inimii pe care îl alocăm unor monştrii invizibili, persoanelor apropiate şi fiinţelor imaginare pe care le iubim. Concurenţa acestui timp al inimii este propria persoană. Noi cădem în fiinţele de lângă noi. Ei, doar ne acompaniază pentru o vreme. Ne prelungim venele cu vertebrele lor, înfiinţăm fundaţii neuronilor comuni consumaţi la cafea, la exerciţiile de concentrare, la meditaţie, la prânz sau la cină.
Se prăbuşesc în inimile noastre oameni care plutesc prin ochi de cuarţ şi vene fatidice.
Când trec pe lângă nori de turtă dulce mă umflu de esenţa lor: prăjitură cu mere.
Despre îmbrăţişări.
Degetele tac peste 400 de grade de afară. Buzele ating repetativ betonul. Bărbia suferă pentru iritaţiile cărnii şi îi răspunde la întrebării. Felinarele cerului gurii au uitat ce zi este azi. Se despart de dinţi printr-o scrisoare verde trimisă prin curierat rapid. Cu ce au greşit lacrimile şi de atâta dezamăgire se retrag în pupilă? Nici ele nu ştiu. Aşteaptă umile să se desprindă de retină. Vor aer. Vor să se nască. Vor partea lor de libertate. Nu e important pe ce parte de libertate vor curge. Vor, aşa cum sunt, să fie originale. Singurul impediment este acela că nu mai au nici un motiv să îşi dorească. Gem asemeni unor alintări miorlăite. Îşi recunosc frumuseţea. Ochii refuză să le mai protejeze. Le scuipă direct în efemer... Se lipesc de obraz asemeni unor metode de tortură.
Concavele lacrimi se îmbracă cu haine funebre. O clipă de claritate absolută.
Corina.
Mă numesc Raluca. Raluca. Raluca. Raluca.