Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Academia itinerantă Andrei Şerban, Ipoteşti, 2011

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Gînduri ale participanţilor (I) - Academia itinerantă Andrei Şerban, Ipoteşti, 2011


, ,

iulie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În perioada 10-24 iulie 2011, la Ipoteşti s-a desfăşurat cea de-a III-a ediţie a Academiei Itinerante "Andrei Şerban", organizată de Institutul Cultural Român, prin ICR New York, în parteneriat cu Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală "Ion Sava" al Teatrului Naţional "I.L. Caragiale" Bucureşti şi Memorialul Ipoteşti - Centrul Naţional de Studii "Mihai Eminescu" (gazda Atelierelor). Iniţiat în 2007 de Corina Şuteu, directorul ICR New York, proiectul este conceput ca un laborator interdisciplinar de creaţie în jurul personalităţii artistice a regizorului Andrei Şerban, reunind actori, regizori, scriitori şi artişti vizuali. La atelierele-rezidenţă ale ediţiei din 2011 a fost invitat artistul vizual Mircea Cantor.

În textele de mai jos şi în cele ce vor urma, participanţi la cele trei sesiuni de ateliere din acest an (primele două sesiuni de câte 4 zile, cu câte 25 de participanţi, a treia de 5 zile, cu 31 de participanţi) îşi povestesc experienţele personale din timpul şi de după această ediţie a Academiei Itinerante "Andrei Şerban". Din emoţia cu care vorbesc despre experienţa lor de lucru cu regizorul, despre exerciţiile de mişcare sau de improvizaţie, despre teme extrase din lecturile ce au avut loc, despre locurile descoperite sau despre prilejuri personale de emoţie, deschidere şi rezonanţă cu ceilalţi colegi, se va contura aici, pe LiterNet, o imagine fatalmente incompletă şi fragmentată a ceea ce a fost la Ipoteşti. O imagine incompletă, dar care sperăm să nască dorinţa de a descoperi ceea ce e dincolo de cuvinte, ceea ce nu se poate povesti, ci doar experimenta. (Redacţia LiterNet)



Dincolo de logică
(Iulia Colan)


Mi-a fost greu să exprim ce simt şi când îl aveam pe Andrei Şerban în faţă. Cu atât mai greu e în faţa unui calculator. Ce am simţit la Ipoteşti nu e ceva logic. Depăşeşte gândul. A fost o stare. Şi starea nu se poate explica. Am plâns mult, am plâns ca un om cu un handicap emoţional. Nu din lipsa de sentiment, ci dintr-un surplus. Mi-a fost ciudă pe mine.

Ce să spun? Drumul până la mănăstire, schimbul de replici cu măicuţele atât de vii, lacul de la mănăstire pe care noi ne-am hotărât să-l considerăm lacul lui Eminescu, drumul până la schit în timpul căruia am citit în tăcere poezia de Eminescu revenită, aleatoriu, fiecăruia dintre noi... toate astea par cuvinte goale sau, cel mult o descriere frumoasă. De asta nu am putut răspunde celor ce m-au întrebat ce am făcut acolo. Nu din aroganţă, nu din egoism. Aş fi vrut să împărtăşesc experienţa mea de acolo, dar cum să expui unei discuţii o stare, un sentiment, o fiinţă? De asta nici nu am prea avut multe de spus la discuţiile de la fiecare masă. Mi se părea că fiecare cuvânt omoară ceea ce năştea în mine tot ceea ce mustea acolo.

Am plecat cu întrebări... am plecat cu bucuria, dar şi cu deziluzia, a ceva răscolitor care probabil nu se va mai repeta.

Şi acum, scriind aceste rânduri, mi se pare că nimic nu are forţa aceea pe care o are un om care chiar simte aceste lucruri fără să le dea glas.

Asta e. Am învăţat să tac mai mult şi să mă uit mai mult spre mine.


Ciuboţica cucului
(Diana Croitoru)


În momentul de faţă sunt în renovări interioare în casa fiinţei mele şi mi-am luat răgazul să scriu, gândindu-mă că sunt datoare vândută, pe nota de plată fiind scris "Nu trebuie să mulţumeşti, ci să plăteşti". Am revenit în jungla betonului şi simt nevoia de o dereticare în viaţa mea, de o aruncare a balastului ce mi-a acoperit adevăratele căutări, ce mi-a distras atenţia de la îngrijirea Florii despre care vorbeşte Zeami.

Experienţa Ipoteşti e greu de cuprins în câteva cuvinte. Îmi spun că am fost aleasă ca să fac o alegere la o răscruce de drumuri în viaţa mea. A fost o perioadă-oglindă, în a cărei reflexie am văzut că în mine nu se afla decât o ciuboţica-cucului, deşi şi asta e prea mult spus, e o floare prea frumoasă şi plăpândă. Mai degrabă aş spune că era o floare de plastic, ce părea aproape naturală, dar era de un trist kitsch care dădea bine la geam, văzut din afară sau de la distanţă.

În acel moment, al constatării, am vrut să fug, să renunţ. Mă simţeam nedemnă de oamenii ce mă înconjurau, nu credeam că merit să fiu alături de ei. Ceva însă m-a oprit la timp şi asta cred că a fost speranţa că floarea mea poate să redevină adevărată în prezenţa celorlalte flori. Să fii cu adevărat sincer cu tine e un act de curaj, şi să rămâi să te oglindeşti în continuare nu e sadism, ci respect pentru fiinţa ta. Aşa că am făcut un prim pas, şi am rămas până la capăt.

Am rămas pentru că am vrut o radiografie completă pe suflet. Am vrut să văd fiecare fractură ce s-a produs în mine de-a lungul timpului şi asta deoarece tot ce s-a lucrat, a avut ecou pe două planuri care s-au suprapus. Toate exerciţiile care atingeau profesia la un nivel, puţin spus, performant, grăiau în acelaşi timp, pentru fiecare în parte, despre ce este Omul în esenţă. Ce atingea latura profesională, atingea în acelaşi timp latura umană. Nu le-am putut disocia.

Aşa am descoperit că deasupra celor trei nivele ale casei mele (în care parterul e corpul, etajul unu sunt emoţiile şi etajul doi e intelectul), se afla o mansardă încuiată, fără electricitate, dar care a ars într-un incendiu mai demult şi din care încă iese fum. Am constatat acestea când am reuşit să tac fără să fiu închisă, când am fost în stare să simt energiile şi mesajele celorlalţi dincolo de cuvânt, când am reuşit să stau dreaptă fără să fiu rigidă.

Ideea de a fi "altfel" m-a contaminat şi, dacă la început m-am jucat de-a "a fi altfel", am ajuns să devin câte puţin aşa. Nu mă mai pot întoarce la cea de acum o săptămână pentru că am venit de la Ipoteşti cu două mari cadouri: cu "minele" cu tot ce-a descoperit şi învăţat, şi cu cineva a cărei îmbrăţişare a sufletului o simt şi azi. Nepreţuite daruri...

Poate foarte pe scurt: La Ipoteşti a fost o mână de oameni cu foarte multe degete diferite, dar legate de o palmă de pământ vrăjit...


Despre grădina secretă
(Rozana Radu)


Încep să descriu experienţa mea cu un fragment din scrisoarea de intenţie pe care am trimis-o înaintea audiţiei pentru acest workshop deoarece cred că are legătură foarte mare cu ce mi-am dorit de la bun început şi ce s-a petrecut acolo: "am dorinţa de a întâlni oameni din branşă cu care să învăţ să dezvolt şi să îmi dezvolt noi orizonturi artistice, mă interesează să aflu ce presupune un astfel de laborator, să descopăr disciplina, rigoarea şi munca ce derivă dintr-o astfel de experienţă. Vreau să «simt» ce înseamnă viziunea artistică a domnului Andrei Şerban, cum această viziune se reflectă prin mine, ce produce în mine, ce schimbă la mine, ce face din mine. Vreau să încerc să întind la maximum capacităţile mele artistice şi să le văd limitele sau poate se le descopăr infinitatea... Cred că mă aflu într-o etapă a vieţii în care îmi doresc să mi se întâmple cât mai multe lucruri deoarece mă simt pregătită să le trăiesc şi să le asimilez... Probabil pentru că am avut ocazia ca în ultimele luni să lucrez foarte mult am un fel de «sete» continuă de a pătrunde în tot felul de lumi, un curaj nebun de a mă arunca înainte cu toată deschiderea de care sunt capabilă, vreau să gust din toate laturile vieţii, fie vesele sau triste, ca să fiu cât pot de pregătită pentru meseria mea."

Există multe teorii care spun că dacă îţi doreşti ceva cu adevărat lucrul acela va ajunge în posesia ta la un moment dat... mie mi s-a întâmplat cu acest workshop. Nu o să uit niciodată prima seară la Ipoteşti în care domnul Şerban ne pregătea pentru ce avea să urmeze, nu o să uit cum simţeam că răspunde aşteptărilor mele, aveam în permanenţă senzaţia că mă cunoaşte şi că vorbeşte direct sufletului meu... Era ciudat, înfricoşător şi plăcut... era direct, adevărat şi îmbietor... era realitate, vis şi credinţă... Îmi amintesc răceala nopţii pe piele, liniştea întregului grup şi o căldură omenească uriaşă în suflet... toate astea după numai câteva ore petrecute în acel spaţiu care musteşte de geniu.

Nu a fost prima mea vizită la Ipoteşti şi cred că nu va fi nici ultima... nu e întâmplător faptul că m-am îndrăgostit de acest loc de cum l-am văzut, cu doar un an înainte, şi că am ajuns să mă bucur din nou de el... Nu m-a mirat nici că două dintre momentele mele de grup s-au petrecut la monumentul contemporan de lângă casa lui Eminescu, monument care îmi invadase circuitele interioare de la prima vizita...

Impresiile acestei experienţe sunt nenumărate şi unele greu de descris în cuvinte. Pot spune cu toată sinceritatea că tot ce mi-am dorit în scrisoarea de intenţie s-a îndeplinit dar nu aş fi crezut că pe lângă toate acelea voi mai experimenta încă mii de lucruri şi că în patru zile voi reuşi să mă acordez atât de bine cu universul meu artistic interior şi exterior.

Acolo, sau poate ar trebui să spun Aici, pentru că unele senzaţii încă persistă şi au început să facă parte din mine, am învăţat ca un artist poate transmite o MARE de emoţii unice şi care să îi corespundă numai lui, dar ca un grup de artişti dedicaţi poate crea un OCEAN de viaţă interioară, iubire, sinceritate şi pasiune care este pur şi simplu năucitor.

Aici am învăţat ca un artist trebuie să iubească lumea, să o simtă, să o perceapă cu toată fiinţa lui în fiecare moment al vieţii, pentru că orice trăire acumulată dezvoltă ceva în el şi se manifestă atunci când ai nevoie de ea.

Aici am învăţat că de mine trebuie să mă îngrijesc cel mai mult pentru ca arta mea să devină unică, în lumile mele interioare trebuie să caut mereu noi forme de manifestare, corpul meu trebuie să fie în rezonanţă cu interiorul pentru ca imaginea mea să fie cît mai adevărată şi mai penetrantă.

Aici am învăţat că pacea interioară şi tăcerea sunt cele mai bune instrumente de foraj interior, eu fiind prin natura mea agitată şi verbal-comunicativă.

Aici am învăţat că simplitatea şi curăţenia unui act artistic pot tulbura inima unui spectator mai mult decât manifestările intenţionat exagerate şi complicate.

Aici am învăţat o altă parte din mine...




 Toate articolele despre Academia itinerantă Andrei Şerban, Ipoteşti, 2011


0 comentarii

Spacer Spacer