Gînduri ale participanţilor (III) - Academia itinerantă Andrei Şerban, Ipoteşti, 2011

Paradoxul, în toate
(Kinga Kovács)


Întuneric. Doi pornesc încet. Ajung unul lângă celălalt, umăr la umăr, fără să se privească, fără să-şi vorbească. Capetele se întorc aproape în acelaşi timp către faţa celuilalt, aflat în beznă. O clipă în care chipul Celuilalt se întipăreşte în minte. Capetele se întorc din nou şi cei doi pleacă. O ultimă întoarcere către celălalt, o ultimă recunoaştere a acelei impresii. Alţi doi pornesc.

Eu-Tu. Fără să te confunzi cu celălalt. Îl recunoşti. --- Lupul faţă în faţă cu căprioara în spaţiul acela alb, închis. Nările se dilată, atenţia e în trup şi în coada ochilor. Ca un arc. Nu ştim cine e mai periculos dintre cei doi.

Ca să poţi să fii tu, trebuie să te goleşti de tine. Ca să vezi ce e înăuntru, trebuie să fii conştient de ce e afară - şi invers. Ca să exprimi, trebuie să renunţi la expresie. "Caută de parcă ai fi găsit, găseşte de parcă ai continua să cauţi". Caută adevărul tău ultim ca el să devină adevărul tuturor. Rolul ca o mănuşă perfect mulată pe mână; eşti identic cu personajul şi totuşi o entitate absolut separată. Paradoxul, în toate.

Să fii sincer. Care este adevărul meu şi cum să-l fac auzit când voi pleca de aici? Nici nu poţi spune adevărul altuia. În această tăcere orice minciună e ca sunetul asurzitor al unui suflător.

Primele trei zile, în care, înainte să adorm, mă gândesc că nu am cum să rezist. Zgomotele din cap au coborât, acum, furioase în piept. E absolut aceeaşi lecţie din totdeauna, îmi spun. Nu eşti capabil să fii în preajma celorlalţi şi nici ei nu-şi doresc să te aibă-n preajmă.

Exerciţii aparent simple. Îţi vine rândul şi-ţi spui numărul, faci o mişcare, păstrezi ritmul numărătorii. E mai greu decât orice. Acolo te vezi cu adevărat, dacă tot veni de atâtea ori vorba de adevăr. Şi îi recunoşti imediat pe cei asemeni ţie şi eşti recunoscător că ei există. E ca o radiografie, spune Andrei Şerban. Aici chiar ţi se urcă revolta-n gât şi stă să vorbească: "eu aşa sunt, nu vedeţi, nu ajunge?" Şi vrei în sfârşit să-ţi reverşi tot arsenalul de psihologie, alături de tot ceea ce crezi că ai înţeles în aceste câteva zile şi să pui temeliile găştii tale de Emotivi Anonimi în care, probabil, îţi doreşti să fii lider. Dar e un antrenament; nu-ţi este permis să pleci cu coada-ntre picioare şi la modul cel mai comod posibil ruşinat de ceea ce eşti.

Minunile, timide, încep să se arate. Eşti deja capabil să numeri. Să scoţi un sunet. Eşti capabil să stai cu spatele drept, să deschizi ochii şi să vezi ce e în jur, exact aşa ca şi când erai copil şi orice rădăcină de la suprafaţă a unui brad şi orice spaţiu dintre două pietre era ceea ce e.

Durerea din piept, de fapt, a dispărut înainte de toate astea...

Ai început să înţelegi ce înseamnă să asculţi, să nu te pierzi distrat de ce e în afară sau de ceea ce mişună continuu înăuntru. Şi atunci un alt gând, care pândea de cine ştie câtă vreme, ţi se furişează undeva pe după ureche: în serviciul cărui lucru ai de gând să pui ceea ce eşti?

Sunt unele lucruri la care tu trebuie să te ridici, repetă el. Şi aici iarăşi glasul îmi scade; o încercare de tăcere în care să-mi fie dat să întrevăd măcar odată că există lucruri mai presus de noi toţi.

Un ciudat sentiment de normalitate
(Ion Radu Lupu)


Cine eşti? Cine sunt? Întrebarea astea mi se punea de nenumărate ori în facultate, şi de-a lungul studenţiei m-a urmărit obsesiv. Până când i-am descoperit răspunsul. Iar acum, după cele 5 zile ca 5 luni petrecute la Ipoteşti, am reuşit în sfârşit să simt întrebarea, dar mai ales să-i simt răspunsul care vine atât de firesc, întipărit deja undeva în pielea, în sufletul meu, şi ca şi limba ori ca şi credinţa nu se poate defini ori enunţa, ci pur şi simplu ESTE.

Priveam cum toţi colegii se minunau de locul acela şi de tot ce se simţea acolo, iar mie nu-mi venea a crede cât de NORMAL mi se părea totul. Un ciudat sentiment de normalitate, de "acasă", re-descopeream totul, simţeam şi cunoşteam şi mă întrebam cum şi unde am fost plecat atâta timp dintr-un astfel de loc şi am uitat tot ce poate exista atât de NORMAL; de parcă eu eram în locul lui Eminescu şi întrebam: "Codrule, codruţule, / Ce mai faci, drăguţule, / Că de când nu ne-am văzut / Multă vreme am trecut".

Acolo, la Ipoteşti, timpul se măsura şi se scurgea altfel, ziua era mai lungă şi mai plină. Nimic din afară nu te putea atingea. O cură superbă fără telefon, fără greutatea lui în buzunar, fără internet şi nevoia continuă de a-ţi verifica mesajele, fără ceas la mână fiindcă timpul era măsurat de un clopoţel care suna de pe oriunde atunci când nici nu ştiai că ai nevoie de el. Mi-am re-descoperit copilăria, când n-aveam nici o grijă, când toată tehnologia asta încă nu se inventase şi pentru mine şi eram atât de liber. Oare când s-a terminat copilăria? M-am găsit întrebându-mă acolo pe iarba verde când s-a întâmplat aşa dintr-o dată.

L-am descoperit pe Eminescu, pe care şi eu îl uram în şcoală şi nu înţelegeam de ce eram forţaţi să-l ştim, să-l învăţăm. L-am descoperit acum nu ca dintr-un manual de limba română ori ca pe un subiect la bacalaureat, ci ca om, ca fiinţă vie care a trăit, a simţit şi a suferit. Îl simţeam, în sfârşit, aproape, uman, învecinat cu sufletul meu, surprins cum prin versurile lui îmi ghicea şi mie sentimentele.

Prin exerciţiile de acolo mi-am redescoperit corpul, coloana vertebrală şi faptul că pot mai multe, doar că m-am lăsat apăsat de cimentul de oraş şi de goana nebună pe care ţi-o impune, aproape fără să simţi, viaţa şi sistemul. Am înţeles că sunt încă tânăr şi am încă puterea de a spune nu, de a reinventa, de a simţi şi de a arăta şi spune ceva. Am descoperit că am o Floare, şi că ea nu poate exista de una singură, şi că "nu e om cel care arată ca un om, ci acela care trăieşte şi se poartă ca unul."

O chestiune inexplicabilă, dar atât de naturală, de normală, s-a întâmplat. Când am ajuns înapoi în Bucureşti, şi m-am aflat pe ciment la metrou ori la gară, prin toată aglomeraţia, tot haosul lumii prea moderne, mă simţeam învingător şi parcă pluteam. Auzeam doar glasul domnului Andrei Şerban care ne spunea într-un exerciţiu să lăsăm totul să treacă prin noi. Toată agitaţia lumii trecea prin mine cu zgomotele şi mişcările ei, fără să mă afecteze, fără să mă atragă în ritmul ei, rămânând undeva deoparte, observând tot şi toate, regăsindu-mă pe mine "când cu zgomote deşarte / Vreme trece, vreme vine."

N-aş putea spune ori povesti cum şi ce s-a întâmplat acolo la nivel personal, nici nu prea găsesc cuvine care să exprime mai bine sentimentul respectiv. Ştiu doar că m-a schimbat şi mă simt ca re-născut. Că parca mi s-a dat şansa la o nouă viaţă, iar acum ŞTIU! Ştiu cine sunt!

Eu sunt un om cu un vis, să fiu actor. Şi ăsta-i un vis extraordinar! Iar când ai un vis şi reuşeşti să-l vizualizezi foarte bine, atunci mergi până la capăt!


Trăirea de acolo
(Dan Clucinschi)


"trebuie să se fi întâmplat ceva cu mine... unde sunt eu de fapt?... ce am de făcut?... când îmi voi da seama?"... toate şi multe altele sunt întrebările cu care fiecare, cred, a plecat de acolo.

Când am pus piciorul pe griul asfaltului de Bucureşti, înfierbântat de razele poluate de indiferenţă, de ipocrizie, de superficialitate a oamenilor, speram ca totul să nu se fi terminat ca un basm, acolo, undeva departe de tot ce se trăieşte aici. A doua zi am realizat ceva schimbat în persoana mea... ceva ce încă persistă. Viaţa mi se pare mult mai simplă, am realizat că nu mai fug după autobuze dar ajung la timp, că zâmbetul şi starea mea de linişte ajută şi alte persoane şi că tot ce s-a întâmplat între mâinile maestrului Andrei Şerban, în acea insulă de suflet, nu are echivalent în închisoarea pe care noi o numim libertate.

Mi-a fost greu să scriu până acum, nu din egoism, ci pentru că încă nu mă pot desprinde de trăirea de acolo. În sfârşit am trăit cu adevărat, undeva în abisul sufletului meu, în sfârşit am trăit cu puţine cuvinte în jurul meu, cu lecţii spre care m-am aplecat cu toată fiinţa mea. Nu voi scrie nimic mai mult, mi-e teamă să nu îmi deranjez emoţiile şi trăirile de la Ipoteşti... sunt unice...