În textele de mai jos şi în cele ce vor urma, participanţi la cele trei sesiuni de ateliere din acest an (primele două sesiuni de câte 4 zile, cu câte 25 de participanţi, a treia de 5 zile, cu 31 de participanţi) îşi povestesc experienţele personale din timpul şi de după această ediţie a Academiei Itinerante "Andrei Şerban". Din emoţia cu care vorbesc despre experienţa lor de lucru cu regizorul, despre exerciţiile de mişcare sau de improvizaţie, despre teme extrase din lecturile ce au avut loc, despre locurile descoperite sau despre prilejuri personale de emoţie, deschidere şi rezonanţă cu ceilalţi colegi, se va contura aici, pe LiterNet, o imagine fatalmente incompletă şi fragmentată a ceea ce a fost la Ipoteşti. O imagine incompletă, dar care sperăm să nască dorinţa de a descoperi ceea ce e dincolo de cuvinte, ceea ce nu se poate povesti, ci doar experimenta. (Redacţia LiterNet)
Şantier în lucru
(Mihaela Iancu)
Stau ghemuită în patul de la Ipoteşti, între aşternuturi moi şi ascult ploaia de o oră. Mă simt conţinută.
E mai mult decât a te simţi protejată, iubită sau de neatins. E ca şi cum ai fi parte dintr-un plan mai mare, dintr-un plan cosmic, dintr-o forţă absolută care ţi-a dat un rost. E siguranţa că existenţa ta nu putea să nu fie. A fi conţinut înseamnă a fi o putere creatoare, adică a fi locuit de lumi bogate care stau în pace în tine, una îmbrăţişând-o pe alta.
Mă simt conţinută pentru că mă depun în căuşul unei palme uriaşe. Mă îndrept spre a mă da total şi a rămâne în acelaşi timp întreagă, neîmpărţită, unificată. Dacă mintea mea poate concepe această fericire, dacă o simt într-o fază embrionară înăuntru, cum să n-o aştept în linişte, ca pe-o certitudine?
Nu mă mai ţin cu unghiile atârnată de mine, pentru mine, în mine. Nu ştiu să refac exact traseul unei asemenea bucurii. Îmi dau seama că ea s-a instalat în clipa în care am încetat să mă mai zbat cu fanteziile mele din care-mi făcusem icoane, în clipa în care am refuzat să mai îngrop, în lunile în care am stat în tristeţe, când mi-am acceptat nefericirea, când mi-am recunoscut orgoliul. Într-un fel, a venit în clipa în care am renunţat să mai lupt. A fost o zi în care mi-am recunoscut că sunt slabă dintr-o poziţie în care nu făceam decât să pretind că sunt puternică.
Am din nou încredere totală în viaţa mea, în durerile şi bucuriile pe care mi le va scoate în cale, în grija pe care mi-o poartă, în libertatea pe care mi-o dă, în existenţa unui sens, într-o misiune pe care am s-o descopăr. Pentru că acum ştiu că nimic nu e degeaba. Eu pot găsi un rost oricărui nimic.
În dimineaţa aceasta de iulie, în care aplaud ploaia din aşternuturi albe, sunt la un pas după început şi mă gândesc la desăvârşire.
***
Mi-e frică de oameni. De cuvintele lor, de ochii lor, de atingerile lor.
Sunt în siguranţă când i-am lăsat pe toţi înaintea mea, iar eu îi privesc din urmă. Le învăţ mersul, le ascult vocile, le fotografiez braţele.
Poate greşesc dacă spun că funcţionez cel mai bine în tăcere. Poate văd prea mult într-un simplu mecanism de combustie interioară. Ştiu că îmi ajută absenţa să devină insesizabilă, discretă, independentă. Ca să rămân am nevoie să plec. Mi-e bine când suntem doi. Dincolo de o relaţie unu la unu, pentru mine lucrurile se complică.
Nu-mi dau seama când am început să asociez vorbirea cu o presiune. Am simţit-o din nou în prima seară la Ipoteşti. La început, totul s-a aşternut în faţa mea ca mister - absenţa lui Andrei Şerban din primele minute în care instalarea mi se părea interminabilă, tensiunea din sala de mese, pe scaunele aşezate în forma unui dreptunghi, timpul dilatat care îi aştepta pe toţi să amuţească. Şi-apoi, undeva înaintea cinei, prezenţa celorlalţi m-a copleşit. Apropierea de oricare din aceşti străini părea artificială. Ei începuseră deja procesul descoperirii celuilalt aşa cum ştiau mai bine. Lucrurile curgeau. Eu ocupam un loc din spatele autocarului, cu acest blocaj pe care nu-l înţelegeam. Nimic nu mă amărăşte mai tare ca momentul când nu pot răspunde de ce.
Restaurantul în care am mâncat doar atunci mi se părea că seamănă cu o intersecţie plină de stimuli, căruia niciun agent de circulaţie nu-i mai dă de cap. Ştiu că în realitate zgomotul era departe de a fi insuportabil, aşa cum îl resimţeam eu. M-am aşezat ultima pe una din laturile mesei. Încercam să-i las în urmă pe toţi cei cu care venisem să împart cinci zile. Oricare două fraze din gura mea mi se părea că puteau la fel de bine să nu fie. Nu eram motivată să vorbesc. Nu vroiam să vorbesc şi în mod absurd mă războiam cu ceea ce simţeam. Între mine şi Andrei Şerban erau două rânduri întregi de oameni. Îl priveam cum ascultă şi mănâncă în linişte. Încercam să-i zic de pe scaunul pe care eram aşezată: "Haideţi să plecăm de-aici. Haideţi înapoi, acasă."
Apucasem să văd din acasă doar merii verzi şi iarba.
***
Nimic din trecutul meu nu putea fi altfel. Lucrurile nu pot fi decât într-un singur fel. Pentru că eu sunt suma unor ingrediente care în combinaţie nu pot da rezultate imprevizibile. Orice alt final al lucrurilor ar fi presupus alte ingrediente. La fel cum cea mai mică schimbare din mine ar fi modificat pe măsură rezultatul.
Am acceptat complet şi profund asta la Ipoteşti. Nimic din trecutul meu nu e de urcat pe un soclu şi nici de ascuns cu umilinţă. Sunt doar consecinţe fireşti ale unui fel de a fi în care nevoia de control e prost înţeleasă şi incorect distribuită.
Azi nu-mi mai propun să fiu salvatoarea nimănui. Azi nu mai vreau să schimb nimic şi pe nimeni din afara mea. Nu pentru că nu aş mai crede că e nobil să vreau asta sau pentru că nu mi-aş păstra conştiinţa că serveşti unei comunităţi, altfel rămâi trunchiat. Ci pentru că înţeleg că se începe de altundeva. Că încep cu mine, cu acceptarea stării de fapt şi cu iubirea necondiţionată. Nu pot să fac nimic trainic şi cu adevărat curat pentru cel de lângă mine dacă sunt cioburi şi substitui golul din mine cu golul lui.
M-am acceptat în hău şi pentru că am făcut asta acum încep să urc spre lumină. Celălalt nu se va lasă pe mâna unei fiinţe golite.
Şi din nou acelaşi dulce abandon mă duce mai aproape de tot ce-am crezut că îndepărtez. Din clipa în care am decis să-mi văd rănile, ele au început să doară mai puţin. Câteva dintre ele doar asta îşi doreau: recunoaşterea mea. Ele se închid primele. Altele, mai adânci, au nevoie de mai multă oblojire şi am să le-o dau.
E ceva irezistibil în vulnerabilitate care îl face pe cel de alături să fie mai dispus să-şi arate propriile răni când nimeni nu i-o cere. Sinceritatea unui om poate fi atât de dezarmantă şi atât de dureroasă încât e greu să nu trezească în tine dorinţa de a te arăta aşa cum eşti, cu toate fricile la vedere.
Frica de oameni n-are niciun temei când realizezi cât de firavi suntem.
Să te uiţi la celălalt ca la un om care va muri într-o zi te pune într-o secundă în legătură profund umană cu orice necunoscut. E ceva ce am învăţat de la Andrei Şerban.
***
Am impresia că nu le pot ascunde nimic copacilor, pietrelor, apei sau pământului. Toate astea văd direct în mine. Trec prin pădure şi simt sub scoarţe privirea a o mie de oameni înţelepţi şi umili. Nu mă judecă, nici nu-mi dau lecţii de viaţă, îmi spun doar fără cuvinte că nu am unde şi de cine să fug. Mă simt ocrotită de ei. Poate chiar binecuvântată.
O senzaţie de mentă se instalează în gât, acolo unde, de obicei, un bulgăre de pământ se roteşte ca într-un malaxor. Conştientizez că sunt un câmp electric, că trăiesc într-un flux energetic.
Corpul meu ştie să respire mecanic, dar calitatea procesului se limitează la strictul necesar pentru supravieţuire. Ce eliberare aduc o inspiraţie şi o expiraţie profundă sau încremenirea fără aer pentru câteva secunde.
Câtă încredere recapăt în puterea detaliilor şi ce risipă de resurse mi se pare frământarea Cum modifici lumea întreagă. Cât de important îmi apare acum să gândesc la scară mică. Înţeleg ce schimbări substanţiale produc amănunte ca privirea directă, ascultarea celuilalt, tandreţea unui gest, volumul unui cuvânt, cadenţa frazelor, trecerea unui bol cu mâncare din mână în mână, o îmbrăţişare de care aveai nevoie.
Când l-am îmbrăţişat pe Andrei Şerban am înţeles ce înseamnă să simţi puterea unui om în propria-i fragilitate.
Greul are o forţă irezistibilă pentru mine şi ştiu că îl chem. Nu-l aştept să mă lupt cu el. Nu am nicio şansă aşa. Îl aştept să mă înveţe. El o să mă ajute să împlinesc intensitatea pe care o visează toate sufletele adolescentine însetate.