Am postat pe facebook un comentariu la Călăuza lui Andrei Tarkovski. Cineva, unul din prietenii virtuali, a venit cu primul feed-back: "Un film genial." Am încercat să-i răspund, arătând că nu termenul "genial" este cel mai potrivit (geniali sunt artişti ca Tarantino, de exemplu) în acest caz, ci "profetic". Am argumentat că un astfel de film (ca si celelalte filme ale lui Tarkovski) ne pregăteşte - dacă îl privim cu atenţie, cu ochiul curat - nu pentru o altă vizionare de film(e), ci pentru taina Mărturisirii, pentru Biserică - ambele atât de proscrise în "minunata lume nouă". Dar e nevoie să vezi Călăuza dincolo de "stil", de anecdota S.F., de pledoaria de tip ecologic etc. Miracolul întâlnirii cu Dumnezeu, vine replica persoanei ce consideră filmul genial, nu este legat de un loc creat de oameni (biserica, desigur). "Călăuza ne arată drumul credinţei (un drum anevoios, greu, către locuinţa sufletului) pe care însă mulţi l-au găsit în afara bisericii" (adică "dincolo de ziduri, convenţii, dogme", unde "nu sunt preoţi, nici ipocrizie"). Corolar: "Călăuza ne deschide ochii spre drumul Mântuirii, un drum pe care Biserica este doar un popas". Dar interpretat astfel, filmul lui Tarkovski este sărăcit de însăşi esenţa sa, căci drumul spre mântuire - ne arată el, în spiritul Tradiţiei Patristice - trece prin Biserică. Sau ce a mai rămas din ea după furtunile iscate de gândirea lui Darwin, Marx, Freud & co.. De fapt, ce vedem în Călăuza e acest "rest" al Bisericii: nişte pereţi decrepiţi cu pardoseala inundată de ape, vecinătatea unor dune de nisip şi multe semne ale apusei civilizaţii creştine. "Tensiunea" filmului e dată însă de refuzul Profesorului şi Scriitorului de a trece pragul Camerei Dorinţelor (organul credinţei li s-a atrofiat) contrabalansat de strădaniile Călăuzei de a aduce cât mai mulţi oameni pe "calea îngustă" a Fericirii (desăvârşirea). De a-i aduce până în prag. Apoi fiecare îşi vede mai departe de lucrarea "devenirii întru fiinţă" sau a "încremenirii în proiect".
Un alt comentator consideră că în întreg filmul lui Tarkovski transpare eşecul. Eşecul societăţii de a pătrunde în "Zonă", eşecul de a bloca accesul celor care doresc să pătrundă în călătoria iniţiatică de acolo. Eşecul călătorului sau al căutătorului - fie el artist, om de ştiinţă, preot, călăuză, iubit, tovarăş de viaţă. Sentinţa sa e fermă: "Nu există nimic divin acolo, după cum nu există nimic care să se opună divinului. Ea există pur şi simplu, nici urâtă nici mirifică, iar toate fantasmele îşi au originea în teama şi neîncrederea în sine a personajelor." Cu alte cuvinte: zidurile, convenţiile şi dogmele care ne ajută, ne ghidează în calea noastră spre mântuire, sunt în Călăuza creaţii ale propriilor noastre minţi, ca un fel de jaloane sau "bile albe", expresii ale incapacităţii noastre (genetice?) de a fi în contact cu noi înşine, de a ne accepta aşa cum suntem, de a trăi în conformitate cu credinţele noastre cele mai lăuntrice. Peste toate, adaugă el, Călăuza vorbeşte despre "eşecul altarului" în sine, care "nu a reuşit niciodată să mântuiască pe nimeni" pentru că "cei ce ajung acolo nu doresc cu adevărat mântuirea, ci îmbogăţire rapidă sau altceva", iar "conştientizarea acestui fapt le-a zburat creierii". Nimic nu se schimbă în viaţa personajelor din acest film. În concluzie: omul nu reuşeşte să (se) comunice, maimuţa da. Adevărat, dar care om şi care comunicare?
Valorile rămase omului, în acest început de veac XXI? Una singură: umanismul (trăiască Leonardo cu al său om înscris în cerc!). Valorile pe care mizează Călăuza lui Tarkovski? Credinţa, nădejdea, iubirea. Şi, ca bonus, o imensă nostalgie după pierdutele ritmuri liturgice - pentru unii mumă, pentru alţii ciumă. Avem de ales între două forme de nebunie: a "supraomului" de tip nietzschean şi a "idiotului" (nebunul întru Hristos). Pentru că nu este distracţie, ci predică-profeţie, Călăuza este un film cu temă (de casă): fiecare spectator este chemat să reflecteze la diferitele modalităţi de angajare în călătoria prin zona numită viaţă.