Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Aristoteles Workshop, 2011

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre Momentky din mers - Povestea filmelor produse la Aristoteles Workshop, 2011 (I)


august 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Aristoteles Workshop (AW) este un atelier internaţional de film documentar în care profesionişti ai industriei filmului european îndrumă 16 tineri din Europa Centrală şi de Est în crearea propriului documentar. Ceea ce face ca acest program, iniţiat în 2005, să fie unic în Europa este abordarea de tip hands-on (o abordare practică în care participanţii lucrează efectiv la producţia unui documentar), care funcţionează simultan cu un sistem continuu de tutoring / pregătire didactică. Beneficiul participanţilor este triplu: învaţă, produc propriul film şi sunt promovaţi ca cineaşti. AW a dobândit în timp statutul unei case de producţie, şi a produs documentare care au câştigat premii la Cannes, Locarno, Nyon, Lepizig, Barcelona, Huesca.

AW este co-finanţat de Canalul ARTE / France, Programul Media al Uniunii Europene, alături de Centrul Naţional al Cinematografiei, Institutul Cultural Român, Administraţia Fondului Cultural Naţional, şi este susţinut de AVIS şi iStyle.

Ca şi în 2010, în vara lui 2011 workshopul a avut loc în satul Vama, din judeţul Suceava, în Bucovina, unde pentru cinci săptămîni, între 25 iulie - 28 august 2011, "acasă" şi headquarter a însemnat pensiunea Casa Călin. (Redacţia LiterNet)


***
Din mers
(Eliza Zdru)
 
La Aristoteles Workshop ai la dispoziţie doar o săptămână de scouting şi una de filmare pentru ca, înainte de prezentarea produsului final, să îţi rămână destul timp pentru munca sinuoasă de editare a materialului. În viaţa reală asta nu se întâmplă niciodată. Poţi să faci scouting luni de zile, să petreci destul timp cu subiectul tău şi să devii parte din familia lui astfel încât atunci când porneşti camera, gestul să pară oarecum firesc. La un atelier de film documentar, lucrul ăsta e evident imposibil. Trebuie să explorezi kilometri întregi de teren necunoscut într-un timp foarte limitat, să găseşti o poveste care să te mişte şi apoi să te gândeşti cum să o spui astfel încât să îi mişte şi pe ceilalţi. Dar asta nu e tot. Atunci când găseşti subiectul, trebuie să îl faci să înţeleagă că îi invadezi - la propriu - viaţa timp de câteva zile pentru că simţi că filmul pe care speri să îl faci o să emoţioneze oamenii şi o să spună ceva despre lume în general. Câteodată subiectul înţelege şi acceptă să îşi sacrifice intimitatea pentru asta. Alteori nu.

În ziua a treia a săptămânii de filmare subiectul pe care îl urmărea echipa mea a devenit insondabil pentru că a decis dintr-o dată că e mai important să îşi apere intimitatea decât orice altceva. Argumentele nu au folosit prea mult. Mai aveam patru zile la dispoziţie şi trebuia să facem ceva ce pare imposibil. Să găsim repede un alt subiect, să luăm de la capăt munca de pre-producţie şi să filmăm ceva care să se transforme într-un documentar onorabil. Cineva ne-a arătat câteva fotografii cu un tren de epocă care făcea curse pentru turişti în săptămâna respectivă de la Suceava la Putna şi Vatra Moldoviţei. Extenuată de efortul şi tensiunea din ultimele zile, singurul sentiment pe care am reuşit să îl am vizavi de ideea asta a fost unul de neîncredere totală. Singurul aspect care îmi dădea oarecare speranţe era mecanicul locomotivei cu aburi care conducea trenul. Părea un om care era dispus să îţi dea cu toată inima din timpul lui. Pentru că ultimul lucru de care aveam nevoie acum erau alte uşi care să se închidă.


În ziua următoare ne-am făcut un plan care să stea in picioare. Eram patru într-un tren plin de oameni - nu ştiam câţi sau cum - care urma să facă o cursă de 12 ore prin Bucovina cu numai câteva opriri. Nu aveam prize în tren. Nu ştiam cum o să rezolvăm problema sunetului. Obiectivul pe care îl aveam la cameră nu era destul de larg pentru spaţii atât de strâmte precum cele dintr-un tren. Şi, nu în ultimul rând, Veronika - regizoarea din Cehia cu care am făcut echipă - nu ştia nici un cuvânt în română. Iar când avea emoţii se exprima mai greu şi în engleză.

Nino Kirtadze (tutorul echipei noastre) ne-a sfătuit să ne relaxăm şi să ne folosim singura armă pe care o aveam la dispoziţie - curiozitatea şi plăcerea de a descoperi oameni. Rafi Pitts (tutor Aristoteles Workshop) ne-a sfătuit să fim brutal de sinceri. Veronikăi i-a spus că dacă nu înţelege română, să fie ea însăşi şi să comunice cu oamenii prin orice alte mijloace.

În momentul în care ne-am urcat în tren a doua zi, a început să se desfăşoare în faţa noastră un "film" spectaculos - fericit şi trist, simplu şi complex în acelaşi timp. Am filmat doar o parte din el. Oamenilor căror le place să călătorească cu trenul înţeleg ce vreau să spun. Dacă stai destul de mult într-un tren, vezi toate tipologiile posibile - cupluri fericite, familii gălăgioase şi neverosimil de numeroase, bătrâni singuri care îşi rememorează viaţa în timp ce trenul traversează câmpii însorite sau staţii de gară de la capătul pământului, vezi alcoolici sau oameni iremediabil plictisiţi, bunici cu copii de mână sau oameni care au uitat unde exact e casa lor. Dacă ai noroc, poţi să dai şi de altfel de personaje - spre exemplu, politicieni care împart mesianic oamenilor pâinea cea de toate zilele. Câteodată, dai şi peste o fanfară. Noi am avut noroc. Am dat peste toate.


Pare simplu să filmezi toate astea. Dar după prima zi de filmare şi prima vizionare a materialului brut, ne-am dat seama că nu stăteam tocmai bine. Fusesem copleşiţi de tot ce se întâmpla în jurul nostru. Când ai prea mult în jur trebuie să decupezi cât mai puţin. Trebuia să ne organizăm mai bine.

A doua zi am stat numai în locomotiva cu aburi într-o căldură care bătea spre 50 de grade. A treia şi a patra zi ne-am întors în tren. Din nou, am avut noroc; atmosfera se schimba radical de la o zi la alta. Câteodată trenul era aproape gol. Alteori, nu avem pe unde să trecem. Într-un moment de epuizare, la capătul drumului, am întâlnit o bunică ce călătorea de plăcere cu nepoţica ei. Ne-a surprins pentru că avea un mod de a-i purta grijă fetiţei ca şi cum ar fi fost o bijuterie extrem de fragilă. Nu i-am spus prea multe. În schimb, ea ne-a vorbit încontinuu. Veronika învăţase să comunice cu oamenii într-o limbă diferită care totuşi, cumva, se înţelegea.

Ultima zi de filmare a fost ultima zi în care a călătorit trenul respectiv. Locomotiva trenului s-a întors la Bucureşti, oamenii din el au plecat în toate direcţiile. Pentru noi, însemna că începe munca extenuantă de post-producţie.

Am încercat să scriu ceva despre Momentky - filmul pe care l-a realizat echipa mea în tren - în timp ce îmi luam la revedere de la oamenii cu care am petrecut 5 săptămâni incredibil de scurte la workshopul de film documentar Aristoteles. A trebuit să mă întrerup pentru că trebuia să plec şi nu îmi făcusem bagajele. Cred că am şters oricum ce am început să scriu atunci pentru că nu reuşeam să mă adun. Echipa mea a câştigat premiul pentru cel mai bun film al ediţiei a VI-a Aristoteles Workshop şi trebuia să ne gândim destul de bine la ce se întâmplase. Niciunul dintre noi nu se aşteptase la premiu după ce văzusem filmele făcute de colegii noştri. Pe mine mă emoţionase crunt If 6 was 9 (regia - Ivana Mladenovic, imagine - Saulius Lukosevicius, montaj - Ana Ilieşiu, producţie - Mirona Radu); la The Japanese Quince Tree (regia - Mara Trifu, imagine Radu Gorgos, montaj - Paula Oneţ, producţie - Biljana Dolevska, film câştigător al Menţiunii speciale) m-am abţinut greu să nu plâng de fericire, iar The Tank (regia - Ozana Nicolau, imagine - Sergei Trofimov, montaj - Cristina Baciu, producţie - Marios Chatziprokopiou) mi s-a părut că a contrabalansat eficient stilistica celorlalte filme din competiţie. Într-un fel, nu e bine că am câştigat. Dar în alt fel, poate că aşa filmul o să ajungă la mai mulţi oameni.

Momentky
Regie: Veronika Janeckova
Imagine: Inese Tikmane
Montaj: Gabi Basalici
Producţie: Eliza Zdru.



 Toate articolele despre Aristoteles Workshop, 2011


0 comentarii

Spacer Spacer