Aniversarea (r. Vlad Massaci, Teatrul Naţional Tîrgu Mureş, trupa "Liviu Rebreanu"). Făcusem, la rândul meu, confuzia între spectacolul de la Tîrgu Mureş şi cel de la "Nottara", din Bucureşti, amândouă intitulate la fel. Şi ambele regizate de Massaci, pe texte ale unor dramaturgi nordici, de unde şi suflul profund neliniştitor al poveştilor. Aniversarea, de la Tîrgu Mureş, aparţine dramaturgului olandez Jeroen van den Berg şi oferă, într-adevăr, un caz apăsător despre destrămarea unei familii şi, în sens larg, despre o societate fărâmiţată sufleteşte. E un consum de relaţii în prag de explozie, printr-o clocotire de ciocniri între soţ şi soţie, între părinţi şi copii şi, în genere, între om şi restul lumii. Mai exact, o mică petrecere are loc în sânul unei familii; treptat, însă, ies la iveală rupturi şi frustrări, adică o lume cu aparenţe dulci şi care spală doar "partea de dinafară a blidului". În ciuda pretinsei maturităţi a fiecăruia, nimeni nu comunică cu nimeni. Mediul e incomod, bucuriile sunt obligatorii, pusul piciorului în prag e un clişeu iar mimarea familiei-model face ca fiecare să tânjească după o evadare.
Spectacolul, însă, în raport cu consistenţa de mesaj a textului, face ca însuşi textul să pară nevaloros. E o surpriză neplăcută, ce-i drept, în special fiindcă vorbim de patru actori (Monica Ristea, Dan Rădulescu, Anca Loghin, Rareş Budileanu) ale căror contribuţii remarcabile în teatru, de-a lungul anilor, mă scutesc acum să le fac prezentări în cuvinte mari. Însă par a nu fi ei înşişi, în Aniversarea, la fel cum spectacolul nu pare a fi în regia lui Massaci. Şi n-aş da vina pe o temporară scrânteală de critic, la scrierea acestor rânduri, ci mai degrabă pe slaba asimilare a textului, pe de o parte, şi pe sala improprie unde s-a jucat la Alba Iulia, pe de alta. Despre sală, no comment; condiţii mai bune pentru acest spectacol, din păcate, nu există la Alba Iulia. Cealaltă chestiune, însă, referitoare la structura spectacolului, nu e scuzabilă nicidecum, cauzată fiind de lipsa aproape totală de ritm a scenelor. În ciuda spaţiului excelent construit - încurajând perspectiva voyeuristă prin închiderea scenei în cutia unui imens televizor, cu ecranul transparent (scenograf Andu Dumitrescu) - pentru sugestia unui reality show în timp real, felul cum avansează povestea e dezamăgitor. Schimburile de replici, în ciuda puseurilor de forţă sau fineţe, nu au decât puţină naturaleţe, în condiţiile în care tocmai naturaleţea era ideea... Actorii par neconvinşi de ceea ce joacă, le piere energia, după care gesticulează insistent de parcă ar vrea să salveze ritmul pierdut. Rostirea e prea energică, uneori, în pofida încărcăturii emoţionale a conflictelor. Aşa că spectacolul te lasă rece, prin momente forţate care diluează acţiunea, care nu conving, nu atrag şi nu pun pe gânduri. Pe scurt, un spectacol incompatibil cu numele mari de pe afiş.
Sex (r. Radu-Alexandru Nica, Universitatea de Artă, Tîrgu Mureş). Dacă aş fi avut la ieşire un bilet de vot, cum primesc spectatorii la TIFF, aş fi încercuit partea cu "Aşa şi aşa". Ba chiar pe cea cu "Neinteresant". Cei mai mulţi, însă, ar fi mers pe varianta "Merită văzut", pentru că s-a râs, s-a aplaudat, s-a stat până şi pe culoar la această demonstraţie burlescă cu şi despre sex. Nu i-aş zice tocmai teatru, fiindcă jocul celor şapte tineri actori (Oana Crişan, Nicoleta Dănilă, Cristina Lupu, Răzvan Chelaru, Eugen Neag, George Sfîrăială, Alin Stanciu) e, de fapt, o joacă. De-a plăcerea în doi, de-a intimitatea şi respingerea, de-a graba şi frica, de-a cuplul şi de-a viaţa, în cel mai sensibil înţeles. Într-un cuvânt, o poveste episodică (scrisă în 2008 de Justine del Corte) despre ceea ce ne leagă şi ne defineşte, despre origini şi instinct, indiferent de vârstă, sub imperiul a trei litere: sex.
Din păcate, performanţa celor de la Tîrgu Mureş bate înspre "aşa şi aşa", pentru că îşi risipeşte energia în situaţii secundare, de-a dreptul gălăgioase şi greţoase fără sens. Probabil de dragul aplauzelor. Se râde la faze de umor exterior poveştii şi mesajului, se râde la strâmbături, ceea ce coboară mult nivelul acestui spectacol cu mize iniţiale mari. Pe de altă parte, nici nu prea înţelegi ce se întâmplă: în fundal vezi proiecţii video (poate singurul element coerent şi convingător din spectacol, cu uz de metafore), în primplan sunt dialoguri ce duc povestea mai departe, în dreapta şi stânga e mişcare scenică ce exemplifică şi repetă (tautologic...) ceea ce se spune pe scenă. Şi, culmea, toate îţi solicită egal de mult atenţia, încât nu mai ştii ce şi cum, de unde şi de când. E o dezordine exagerată a discursului scenic în raport cu tema spectacolului, iar cei care o gustă fie au citit bine textul, ca să înţeleagă farmecul evoluţiei de la o situaţie la alta, fie au mai văzut spectacolul. Atenţie, nu actorii poartă "vina" acestor deficienţe. Am remarcat chiar momente foarte precis construite la nivel de dialog, cu scene de teatralitate echilibrată, asumată, înţeleasă în raport cu textul. Bravo lor, au ce demonstra actoriceşte. Dar, revenind, recursul la structura fracturată, cu comportamente aproape mecanice (soluţii notabile în mai-vechiul spectacol al lui Nica, Vremea dragostei, vremea morţii) mi se pare, aici, fără conţinut şi inutil de complex. Ca spectator, nu l-aş mai vedea a doua oară.
Credite foto: Mihai Lazăr.