Totuşi, nu consecvenţa ediţiilor face ca festivalul să placă. Nu bugetul generos al organizatorului (Consiliul Judeţean Alba) şi nu marketingul gândit cu foc şi pasiune de către cei care cred că pun ţara la cale prin afişe şi flyere dau numele bun al festivalului. Nu gălăgia din culise asigură sălile pline, ci faptul că festivalul are loc într-un oraş fără teatru. Să nu uităm că Alba Iulia vede teatru cam o dată pe lună, când Naţionalul bucureştean mai dă câte o tură prin casele de cultură cu tot felul de comedioare cu afişe frumos colorate. Care, după aplauze, lasă un gol în sufletul spectatorilor şi-i fac să suspine la gândul că "cine ştie când mai vine...". Aşa că dacă e vreun fir roşu în toată povestea asta, atunci e setea de teatru de care mulţi vorbesc şi care, la Alba Iulia, e pe bune. De unde şi nevoia (încă dominantă, încă decisivă în alegerea spectacolelor şi încă scuzabilă, după şase ediţii de festival) de a vedea cât mai multe vedete "de la Bucureşti". Nu e un mare plus - având în vedere, deocamdată, lipsa de atractivitate a celorlalte structuri de apel ale spectacolelor, cum ar fi teatrul, regizorul, afişul ori dramaturgul -, însă e de bine.
Pe de altă parte, n-ai cum să nu te bucuri când vezi că, an de an, publicul e acelaşi. Sigur, nu ca indivizi şi nu în sens negativ. Acelaşi, adică gata de teatru, curios şi deschis în contact cu spectacolele fie underground, fie de teatru-dans sau non-verbal. Laud această disponibilitate, materializată cât se poate de concret prin cumpărarea de bilete, cu mult timp înainte de festival.
În sfârşit. Oricum ai da-o, festivalul "Poveşti" te face să crezi - datorită denumirii sale simpatice, pe de o parte, şi complete din punct de vedere teatral, pe de alta - că e bine să fii la Alba Iulia în perioada asta. Iată două dintre spectacolele primei zile de festival.
Play Shakespeare (r. Cristian Pepino, Teatrul de Animaţie "Ţăndărică", Bucureşti). Dacă e vreo tragedie la care să râzi în hohote şi dacă e vreun regizor care să şteargă cu buretele zeci de ani de exegeze shakespearologice, apoi răspunsul e Play Shakespeare, de Cristian Pepino. Pe scurt, spectacol cu păpuşi, în care două dintre cele mai profunde lucrări shakespeariene (Hamlet şi Romeo şi Julieta) sunt înghesuite forţat în doar cincizeci de minute de teatru fără cuvinte şi, mai ales, fără tragisme. Imaginează-ţi, deci, repezeala cu care cele două tragedii - ale căror reprezentaţii pot dura, teoretic, până la cinci ore... - sunt trântite pe scenă, într-o înşiruire de situaţii care epuizează povestea exact ca o zapare TV. E un fast-forward care fuşereşte semnificaţiile, superbele replici ale lui Shakespeare fiind înlocuite cu un soi de grohăit à la Rinocerii de Ionescu. Nici personajele n-au parte de un tratament mai nobil - Hamlet e un caraghios cu faţă de cadavru, Ophelia e Lady Gaga, Julieta şi Romeo au capete uriaşe -, astfel că întreg universul shakespearian e redus la o învălmăşeală de expresii gregare. Ceea ce nu e doar de râs, ci şi de plâns: cam ăsta e puţinul pe care îl (mai) ştim când vine vorba de Shakespeare, în această lume sufocată de subcultură şi viteză.
Totodată, spectacolul e o lecţie uimitoare de păpuşerie (fireşte, scenografia aparţine Cristinei Pepino), cu siluete groteşti şi expresii livide coborâte parcă din pictura lui El Greco, ceea ce face ca Play Shakespeare să fie nu doar teatru cu păpuşi, ci şi despre păpuşi. De văzut atât pentru insistenţa asupra detaliilor comice, care deviază povestea, cât şi pentru sinteza de tehnici şi citate (ba din tradiţia filmului mut, ba din videoclipuri contemporane), spectacolul de la "Ţăndărică" a făcut o figură frumoasă la Alba. Care ne-a amintit, printre altele, de ropotele de aplauze smulse în 2009 de cuceritorul Candid, tot al lui Pepino, tot la Alba Iulia.
Vacanţă în Guadelupa (r. Diana Lupescu, Teatrul "Nottara", Bucureşti). A confirmat, pentru a nu ştiu câta oară, că teatrul este (şi) divertisment. Ceea ce a făcut bine atât festivalului (care a început, astfel, cu zâmbetul pe buze), cât şi publicului, care abia aştepta să ajungă la teatru ca să se simtă bine. Nu e nici greşit, nici exagerat, este exact rostul teatrului de bulevard, care, atunci când e bine făcut, cade cu tronc şi celor mai critici.
Totuşi, nu cred că e cazul spectacolului de la Nottara, în sensul că n-a reuşit, până la urmă, să atingă acel nivel de excelenţă teatrală - iertate să-mi fie pretenţiile cam înalte - care te face să-ţi aminteşti spectacolul ori de câte ori intri în sala unde s-a jucat. Marele motiv al acestei deficienţe este, în primul rând, textul, care nu oferă replici suficient de inteligente şi discrete ca să susţină povestea, suculentă de altfel (încrucişări de şantaje la cel mai înalt nivel politic; intrigi şi încurcături amoroase de-a dreptul moliereşti; situaţii-limită, salvate miraculos de o remarcă, de un personaj sau de o intervenţie din senin). E pus la bătaie, deci, arsenalul clasic al comicului, însă replicile (cu mici sclipiri, din loc în loc) sunt palide şi nu ajung să exploateze încărcătura umoristică a situaţiilor. Din fericire, actorii (în special Mircea Diaconu şi Ion Haiduc) umplu golurile din text, piperând scenele cu gesturi şi expresii tari, specifice comicului de caracter. Alteori, însă, actoria e cea care denaturează autenticitatea unor momente, printr-un exces de gestică ce aminteşte, din păcate, de teatrul de bâlci. Aşa că, deşi spectacolul nu poate fi mai mult decât este în limitele genului său, totuşi mai multă fineţe în interpretare şi mai puţine schimonoseli n-ar strica.
Credite foto: Mihai Lazăr.