Medeea (r. Diana Dobreva, Compania Balkanstage - Arkadia, Franţa-Bulgaria). E spectacolul la care se înghesuie fotografii. Frumuseţea răpitoare a costumelor şi a spaţiului scenic - gri, gol, cu un plan orizontal care e totodată mormânt, pat, tron - îmbracă mitul Medeei într-un decor atât de neliniştitor pentru ochii oricărui spectator, încât nu-l uiţi uşor. Dar nici nu-l poţi descrie, oricât ar părea de simplu să spui "decor gri, personaje puţine, mit tragic". Tot ce e puternic în povestea Medeei - violenţa răzbunărilor, poezia lamentaţiilor, motivaţiile ororilor, abisul existenţial în care alunecă, pas cu pas, eroina - are, aici, o dimensiune înspăimântătoare. Generatoare (fie şi timid) de ceea ce grecii numeau milă şi frică. Şi care ţi se lipeşte de retină prin picturalitatea mişcărilor, pătrunzătoare şi lente à la Bob Wilson. Spectacolul are toate datele unui eseu teatral livresc, fără compromisuri de dragul unei receptări uşoare. E de-a dreptul ireproşabil ca execuţie scenică.
Că veni vorba de receptare... Dacă are cineva dureri de cap, înainte de a intra la Medeea, rău face intrând. Mai ales dacă nu cunoaşte mitul, fiindcă cele şaptezeci de minute ale spectacolui sunt, prin limbaj şi filosofie a mesajului, un mare test de rezistenţă cerebrală. Accentul cade nu pe spunerea poveştii - liniară, de altfel -, ci pe limbajul poematic al replicilor şi monoloagelor. Lirismul lor solemn, prin inversiuni, metafore, avalanşe de epitete complică semnificaţia, justificând astfel preluarea mitului de la Euripide (analitic, intens), Ovidiu (poetic, arhaic), Borges (mister, vis, fantastic) şi Müller (izolare, vid, realităţi paralele). Atenţie, acesta nu e spectacol "de primă vizionare". E ezoteric, cere reveniri ulterioare, meditaţii. Altminteri, nu guşti tragedia, nu-i vezi actualitatea; n-o simţi nici măcar ca spectacol. Dar merită încercuit pe lista teatrului mondial, cu atât mai mult cu cât, la Avignon Off, a primit premiul "Coup de Coeur" pentru cel mai bun spectacol, selecţia fiind făcută (!) din peste o mie de spectacole din toată lumea.
Natură moartă cu nepot obez (r. Eugen Făt, Teatrul Odeon, Bucureşti). Programat să închidă festivalul, în ultima seară, Natură moartă... a fost, pentru spectatori, ceea ce Vacanţă în Guadelupa fusese în prima zi la deschidere. Pe scurt, un cadou, o comedie în largul înţeles de "teatru clasic", care să descreţească frunţi şi să-i liniştească (dacă "linişte" e cuvântul potrivit...) pe cei care s-au speriat că teatrul din ziua de azi e fie prea complex şi energic (Scattered), fie al naibii de greoi (Medeea). Spectacolul de la Odeon, în schimb, e exemplul teatrului care te-face-să-râzi-şi-atât. E inocent, la urma urmei, din moment ce genul său bulevardier nu presupune mai mult. Iar povestea - scrisă şi montată de Ion Sapdaru, celebrul actor de film care, de fapt, nu e la prima dramatizare, nici la prima regie - oferă cazul unui tânăr obez, gurmand incurabil, crescut în palmă de trei mătuşi sufocant de grijulii şi de băgăreţe. El e Pompiliu, un fel de Goe între cele trei mamiţe, care îi aranjează întâlniri secrete cu o prostituată. De care, până la urmă, se îndrăgosteşte. Cu toate astea, în ciuda glumiţelor de bulevard şi a soluţiilor comice pseudo-moliereşti operate în text, nu lipseşte o anume tristeţe realistă, foarte oportună în acest peisaj de gag-uri.
Şi totuşi... Din nefericire pentru calificativul său de "comedie impecabilă", atribuit de câţiva spectatori entuziaşti la ieşirea din sală, Natură moartă... are fisuri reale. Pe prima aş lega-o de textul dramaturgic, ale cărui schimburi de replici sunt de cele mai multe ori fade, neconcentrate, exploatând insuficient oferta de umor a situaţiilor. Ceea ce se spune e repetitiv, e prea mult, descentrând acţiunea şi scurtând farmecul multor situaţii cu potenţial comic. Apoi, ceea ce ar fi putut fi un personaj colorat şi unic din punct de vedere comportamental - obezul Pompiliu, jucat de Pavel Bartoş - rămâne banal. Cu excepţia costumului pantagruelic, nimic nu-l identifică comic pe tânăr; gestica, vocea şi mimica sunt fireşti, impersonale, compromiţând însuşi scopul evident al spectacolului - comicul de caractere. Pe de altă parte, muzica forţează comicul situaţiilor, însoţind inutil de mult scenele.
Cam atât. Ca orice final de eveniment, ultima zi a festivalului "Poveşti", de la Alba Iulia, ispiteşte la a trage concluzii. Cedez tentaţiei, în special pentru faptul că festivalul de teatru rezistă, totuşi, într-un oraş fără teatru. Nu e miracol organizatoric, repet, e doar sete de teatru, pur şi simplu.
era suficient să arunci o privire în sală, înaintea oricărui spectacol, ca să te convingi că albaiulienii vor teatru. Sălile, toate, erau arhipline.
jumătatea goală a paharului, la acest capitol, ar fi atât spaţiile extrem de puţine din Alba Iulia în care festivalul "Poveşti" poate avea loc, cât şi numărul limitat de spectatori (acelaşi la fiecare ediţie, maxim şase mii).
fenomentul mult-aşteptat de către organizatori - epuizarea de bilete cu câteva zile înainte de festival la aproape toate spectacolele - s-a petrecut şi la această ediţie.
nemaidiscutând, acum, calitatea spectacolelor, să nu uităm că ele au avut parte de o receptare răbdătoare (şi "serioasă", cum a indicat Marcel Iureş într-una din dimineţile festivalului). Altfel spus, au fost puţine cazurile când se pleca din sală, imediat după ridicarea cortinei. Alte festivaluri, în schimb, sunt renumite pentru... sinceritatea publicului de a pleca. Tropăind.
spre deosebire de primele ediţii, întâlnirile de dimineaţă între artişti şi public - denumite "Cafeaua cu tâlc" -, în care să fie discutate spectacolele din festival, au devenit întâlniri la o cafea şi atât. Pe "bisericuţe", chiar. Fără nici un tâlc la mijloc, pierzându-şi, din păcate, rostul iniţial de forum.
pe de altă parte, jurnalul zilnic al festivalului, "Poveşti", a fost publicat şi difuzat în mod consecvent, promovând festivalul chiar în interiorul său.
presa locală (ziare, posturi de radio, televiziuni) a reflectat sistematic evenimentele, renunţând, poate pentru prima oară de când există festivalul, la răutăţi "de serviciu" şi bârfe de tabloid.
presa naţională, în schimb, a lipsit cu desăvârşire. Păcat. La fel şi cea de specialitate, fiind al nu ştiu câtelea an când nu se ia în considerare faptul că un festival de teatru nu se face fără critici de teatru. În consecinţă, neavând o reacţie profesionistă şi punctuală, severă în cazul "dudelor", unii autori spectacolelor s-au manifestat ca nişte demiurgi făuritori de capodopere...
secţiunea de workshop teatral, dedicată elevilor de liceu, a fost bifată şi anul acesta. Cu succes, spun coordonatorii atelierelor - Alina Herescu, Alina Nelega, Oana Leahu, Hani Sasu. S-a lucrat pe dramaturgie, scenografie, actorie şi sculptură.
ediţia a VI-a a reconfirmat motivul de bază - dorinţa publicului de a fi la teatru - pentru care viitorul teatru de proiecte din Alba Iulia (aflat pe hârtie, deocamdată) să existe cât mai curând.
Credite foto: Mihai Lazăr.