Artisto! par Elastic (r. Louis Spagna, Compania Rirolarmes, Belgia). Dacă ar exista barometre pentru râs, atunci ele s-ar sparge la spectacolul non-verbal al lui Louis Spagna. E genul de show din care îţi aminteşti faze şi râzi apoi de unul singur; e genul de moment pe care nu-l poţi povesti decât prin imagini. Sau, cel puţin, prin a descrie în foarte multe cuvinte reacţia stârnită în sală, adică energia, hohotele în lanţ, în sfârşit învălmăşeala nebună de aplauze şi râsete. Toate, "din cauza" unui singur om: clovnul Elastic, ciufulit şi sâsâit, cu pantalonii traşi până-n gât. Mototol, fricos şi temperamental, el e, în esenţă, anti-clovnul, fiindcă nici un număr de circ pe care-l începe - şi cu care se laudă de mama focului - nu-i iese ca lumea, accentul căzând pe umorul eşecului. Ba cade în cap, ba rămâne fără braţ, ba i se înţepeneşte gura... Toate astea, însă, alcătuiesc un concert inepuizabil de autoironii, extrem de simple ca soluţie scenică. De fapt, enervant de simple în ochii oamenilor de teatru, fiecare număr fiind o lecţie uluitoare despre cum îţi poţi folosi corpul pe scenă. Practic, nu există obiect scenic de care Elastic să nu se folosească şi cu care să nu construiască o situaţie în care fie el, artistul, fie publicul e protagonistul comediei.
Atenţie, însă, oricât ar fi de tentant a-i pune spectacolului eticheta "de bâlci", totuşi Artisto este mult mai mult decât învelişul burlesc de maimuţăreli şi de "mură-n-gură" al situaţiilor scenice. În primul rând, Elastic e stângaciul prin excelenţă, clovnul aproape anonim, dornic de profunzimi artistice pe care le transformă, prin mimă şi jonglerii, în boacăne de tot râsul. Apropiat de Chaplin sau Woody Allen, ca inventivitate în a se autopersifla, Elastic te face să râzi tocmai pentru că singurele lui talente sunt de a pretinde râsete şi de a-şi bate joc de sine şi de alţii. În al doilea rând, spectacolul e o mostră de interactivitate, de ritm, de spontaneitate şi de precizie a umorului, fără timpi morţi şi găselniţe obosite, de dragul aplauzelor.
Nişte fete (r. Cristi Juncu, co-producţie a Teatrului "George Ciprian" şi a Fundaţiei "Catharsis", Buzău). Dintre puţinele nume de dramaturgi a căror simplă prezenţă pe afişe umple sala de teatru, Neil LaBute e unul important. Textul său, Nişte fete, este recent (2005) iar faptul că se joacă la noi - nu la Bucureşti şi nu la ACT, cum s-ar crede, ci la teatrul din Buzău - confirmă inteligenţa unui regizor pentru care "povestea-pe-care-nu-o-uiţi" contează mult. Regizorul e Cristi Juncu iar povestea, în cinci tablouri, e greu de uitat mai ales prin personajele ei. În prim-plan se află El, un bărbat de treizeci şi ceva de ani. E gata logodit, vrea s-o încheie cu trecutul lui donjuanesc, aşa că face câte o vizită fostelor sale iubite, pe care, în tinereţea lui de glorie, le-a părăsit cu zâmbetul pe buze. Lista "victimelor" e lungă, dar el alege cinci: cele faţă de care se simte vinovat şi care ar merita scuze. Ai zice că l-a lovit brusc morala, când, de fapt, nici prin cap nu-i trece să-şi ceară iertare. Singurul lui scop e de a-şi confirma că n-a greşit, că e ireproşabil din punct de vedere etic şi că fetele n-au rămas "supărate".
Dar nu-i iese pasienţa. O dă pe ocolite, îl ia gura pe dinainte, drege busuiocul după ce jigneşte, ceea ce creează nişte frustrări care nu doar că pun în lumină promiscuitatea bărbatului, dar le scoate din sărite pe cele cinci fete. Mereu în offside faţă de ex-partenerele sale - acum femei în toată firea -, bărbatul are parte de reversul medaliei. De pedeapsă, mai bine zis, izbindu-se de tactul şi cruzimea unor femei care au suferit în urma lui şi care, acum, îi anticipează mişcările. De unde reiese că replicile piesei - ca întotdeauna la Neil LaBute - compun dialoguri ardente, cu atacuri sub centură şi capcane care denotă nu doar virtuozitate dramaturgică în sens naturalist, dar şi cunoaşterea pe viu a relaţiilor umane. Iar cei şase actori (cu precădere mă refer la contribuţiile extrem de rafinate şi convingătoare ale Irinei Velcescu, Cristinei Florea, Dianei Cavallioti şi a lui Vlad Zamfirescu) profită din plin de zăcământul de cerebralitate şi de umor, pe alocuri, al textului. Pe de altă parte, spectacolului i se poate reproşa pe bună dreptate lungimea excesivă a scenelor, unele pierderi de ritm şi statismul poveştii, care alunecă în redundanţă spre final.
Credite foto: Mihai Lazăr.