Nae Caranfil: Cineaştii noului val nu se revendică de la mine. Eu caut seducţia, ei violul
Înainte de a apărea Marfa şi banii, anul 2000 fusese cu adevărat anul 0 al cinematografiei române pentru că nu se produsese niciun lungmetraj. Tabula rasa. Perspectivele nu erau încurajatoare şi totuşi Cristi Puiu, un tânăr născut în 1967 şi care studiase filmul la Geneva, revine acasă pentru a face primul său lungmetraj.
Deşi aproape toţi cineaştii incluşi - "cu voie sau fără de voie" - în Noul Cinema Românesc se revendică de la Lucian Pintilie şi de la Reconstituirea (1969), existase între Lucian Pintilie şi ei un regizor sortit să nu aparţină niciunei generaţii şi să fie un caz singular - Nae Caranfil. Filmul acestuia de debut, apărut în primii ani de după '90, a uşurat trecerea de la o placă turnantă la cealaltă, chiar dacă ce face Nae Caranfil în cinema e total opus curentului care a relansat cinematografia română.
Nae Caranfil debutase în 1993 cu E pericoloso sporgersi. Pe structura lui Rashomon, clasicul lui Akira Kurosawa, lungmetrajul urmăreşte poveştile a trei tineri care speră să evadeze din oraşul de provincie unde se găsesc, spre sfârşitul anului 1989. De fapt, e vorba de una şi aceeaşi poveste urmărită din unghiul fiecăruia dintre cei trei eroi.
E pericoloso sporgersi e primul film postdecembrist care a reconstituit autentic, ingenios şi cu umor România ultimului an de comunism. El a anunţat Noul Cinema Românesc, prefigurându-l prin dezinvoltura sa regizorală şi prin naturaleţea reconstituirii şi a interpretărilor. Recent, Nae Caranfil şi-a adus aminte că unul dintre cele mai dificile lucruri la filmare a fost să golească cadrul de Dacii.
Nae Caranfil pentru HotNews.ro, în notă mai gravă: Astăzi, când mă gândesc la E pericoloso..., mă apucă o tristeţe "iremediabilă". Filmul e orfan, a încăput pe mâna unor lichidatori judiciari după ce producătorul ce-i deţinea drepturile a dat faliment. Negativul este prost păstrat la un laborator din Paris şi se alterează. Nu mă pot împiedica să încerc să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă filmul ăsta ar fi luat Caméra d'Or la Cannes în 1993 şi ar fi beneficiat apoi de o distribuţie corectă. (Ştiu ce s-ar fi întâmplat. Aş fi făcut Restul e tăcere în 1994.)
Cât despre poziţia sa de liant între două lumi, Nae Caranfil e foarte tranşant: Niciodată n-am fost de acord cu încadrarea cineaştilor în curente, generaţii, valuri. Văd filmul ca o aventură individuală. Din punctul acesta de vedere, Noul Cinema Românesc mi se pare o formulă simplificatoare. În interiorul ei sunt şi "succesuri", şi "eşece" (n.red.- sic). Există cei care au creat această estetică minimalistă prin filme profund personale, dar şi cei care o imită epigonic pentru a pune şi ei mâna pe trofeele predecesorilor. În fine, la orizont apar şi unii care încearcă timid să mai diversifice peisajul.
Cineaştii "noului val" nu se revendică de la mine şi nici eu nu am impresia că i-aş fi influenţat. Programul estetic e foarte diferit: eu caut structura, ei linearizează, eu împing situaţiile la limită, ei dedramatizează deliberat, eu scriu un dialog stilizat, ei caută naturalismul, eu folosesc muzica, ei nu. Eu caut seducţia, ei violul, dar spre deosebire de codul penal, în "codul artistic" ambele abordări sunt legitime şi nici una nu o anulează pe cealaltă.
E pericoloso sporgersi
Regie: Nae Caranfil
Scenariu: Nae Caranfil
Cu: Nathalie Bonnifay, George Alexandru, Marius Stănescu, Marius Florea Vizante, Florin Călinescu
Selecţionat în Quinzaine des Realisateurs - Cannes, 1993
Dragoş Bucur: L-am minţit pe Puiu
Lungmetrajul de debut al lui Cristi Puiu a fost o noutate la vremea apariţiei şi a deschis calea - tematic şi stilistic - unui nou mod de a concepe cinematograful. Subiectul e simplu, aproape banal - un tânăr afacerist din Constanţa e plătit de un personaj dubios să aducă cu maşina un pachet la Bucureşti. Tânărul pleacă însoţit de un prieten de-al său şi de iubita acestuia, iar călătoria celor trei inocenţi devine periculoasă când constată că sunt urmăriţi.
Revelaţie a momentului - nu îndeajuns de bine perceput la momentul respectiv ca atare - Marfa şi banii e şi un thriller cu suspans (care te trimite la Duel de Steven Spielberg), şi o autentică tăietură în real (cu personaje şi dialoguri ca-n stradă, personaje discutând adesea ca să treacă timpul, ca în Jim Jarmusch), dar aducea deja şi propriul ars poetica al cineastului devenit între timp şef de generaţie.
Dragoş Bucur pentru HotNews.ro: Am amintiri foarte plăcute, dar nu sunt lucruri anume, ci e vorba despre întreaga filmare pentru că atunci mi s-a revelat cum e cu filmul - în acele patru-cinci săptămâni de filmare plus cele trei-patru de pregătire. Îmi trebuie patru luni de actorie de film ca să redau chestia asta. Nici n-aveam cu ce să compar pentru că mai filmasem o singură zi, la Lucian Pintilie. Nu aveam termen de comparaţie. Eram virgin.
Am mers pe o încredere absolută în omul ăsta. Am dat proba pentru rol în ultima zi a castingului. L-am minţit pe Puiu. Pentru că îi elimina din start pe cei care spuneau că nu au carnet de conducere, eu am spus că am. Ştiam să conduc, dar n-aveam carnet.
I-am spus adevărul cu o săptămână înainte de filmări. Unul dintre producători a fost de părere că trebuia să fiu schimbat, dar Puiu n-a vrut, ceea ce m-a făcut să mă simt foarte bine. Acum nimeni nu şi-ar permite să ia un actor care să şofeze fără carnet pe autostradă, pe străzile din Constanţa, cu o maşină fără frâne şi cu remorcă.
Mi se pare ciudat, am auzit pe urmă mulţi actori spunând că lucrează tensionat cu Puiu, dar eu am lucrat foarte normal. E drept că am repetat ca la teatru. Fiecare mişcare a capului era ştiută.
Mai ţin minte cum l-a alergat Puiu pe producătorul Duloiu în jurul jeep-ului producţiei (producţia avea jeep-uri închiriate) când acesta i-a spus că e un regizor de doi lei pentru că vine în bermude la filmare (filmam la 40 de grade). La un moment dat am cerut o cafea şi mi s-a râs în nas. "O plătesc eu", "Dar benzina cine o plăteşte?". Pe urmă a fost şi un proces pentru că producătorii ar fi luat din bani.
În general, însă, amintirile mele se leagă de lucrurile plăcute, pentru că eram entuziasmaţi şi chiar şi noi, actorii, participam la tot procesul, de la repetiţii până la montaj. La rolul meu nu aş schimba nici azi nimic. E singurul film la care n-aş schimba nimic la mine. Pare puţin trist - cel mai bun rol al meu sau unul dintre cele mai bune să fie chiar la debut.
Ce m-a impresionat când am mers cu filmul la Cannes a fost că la conferinţa de presă au venit patru jurnalişti, din care trei erau români, şi că la vizionare au fost vreo 50 de jurnalişti. S-a scris destul de bine atunci despre film, dar noi nu eram conştienţi de cum va schimba el lucrurile.
Marfa şi banii a fost bine primit de criticii români, deşi nici cei mai entuziaşti n-au putut să prevadă ecoul pe care îl va avea. Pentru alţi cineaşti, cu mai multă experienţă în câmpul muncii, filmul n-a fost (şi poate că aşa a rămas) decât un sac de înjurături şi un prost exemplu pentru tânăra generaţie.
Marfa şi banii
Regie: Cristi Puiu
Scenariu: Cristi Puiu, Răzvan Rădulescu
Cu: Alexandru Papadopol, Dragoş Bucur, Ioana Flora, Răzvan Vasilescu
Selecţionat în Quinzaine des Realisateurs - Cannes, 2001
_________
Dosarul "10 ani cu filmul românesc" readuce selectiv în atenţie filmele de ficţiune care definesc mişcarea de înnoire a cinematografului românesc. Alcătuirea listei de titluri n-a fost uşoară. Am lăsat la o parte filme ale unor cineaşti consacraţi care nu se integrau temei, cu atât mai mult dacă nici nu erau de valoare. Am ignorat şi titluri epigonice ale unor cineaşti aflaţi la început de drum. Lista e, din orice punct de vedere ai lua-o, una contestabilă. Ne asumăm acest aspect.
Mai e şi regretul că ideea dosarului nu a stârnit interesul tocmai artizanilor celor mai importanţi ai Noului Cinema Românesc - Cristi Puiu şi Cristian Mungiu. În locul amintirilor lor le-am folosit pe cele ale colaboratorilor. Poate că şi acesta e un semn că ceea ce a fost perceput ca o mişcare concertată, unitară şi subsumată unui program nu e probabil decât o sumă de individualităţi care a beneficiat de o conjunctură favorabilă.