Deschideți capsula timpului! Anul 2001. O țară malformată, plină de blocuri împrumutate de prin state oligarhice, ciuruită de gloanțele schimbării, nostalgică (doar după aparențe) în nevinovăția ei de neam, ajunsă să se afirme, în cele din urmă, fără botniță cinematografică. Cu leii vechi în circulație, cu dacii parcate pe trotuare și prăvălii la geamul apartamentului - aceasta era România de la începutul secolului XXI - blocată în timp, disperată să adopte valorile europene, gata să-și asfalteze tranziția!
La momentul apariției, filmul de debut al lui Cristi Puiu - Marfa și banii - nu s-a bucurat de succes pe plan autohton. La Cannes s-au adunat mult mai mulți spectatori în numai patru seri de proiecții, decât la Scala într-o întreagă săptămână de difuzare la foc automat, după cum atrage atenția Mihai Chirilov, critic de film român.[i] Oarecum de înțeles, dat fiind că, pe lângă alte motive, el amintește că pentru film "n-a existat nici cea mai decentă fărîmă de publicitate". Dar de unde să mai existe și buget de publicitate, când însuși filmul a fost în pericol. Ca să termine filmul, Cristi Puiu a fost ajutat de Lucian Pintilie, Stere Gulea și Titi Popescu, căci o bună parte din bugetul alocat pentru peliculă a fost sustras ilegal de către unul dintre colaboratori.[ii]
Din punct de vedere estetic, NCR - Noul Cinema Românesc, apare la începutul anilor 2000, fiind ușor recognoscibil datorită umorului negru și stilului realist-minimalist, chiar auster. Noutăți apar și în ceea ce privește limbajul, vorbindu-se preponderent colocvial, fără replici "trase de păr" sau sloganuri patriotice. Din distribuția acestui prim film al NCR fac parte nume precum: Alexandru Papadopol, Dragoș Bucur, Ioana Flora, Răzvan Vasilescu, Luminița Gheorghiu, Doru Ana sau Constantin Drăgănescu. Actorii-cheie ai noului val românesc - Papadopol, Bucur și Flora - erau doar niște studenți în acel august al filmărilor, neșcoliți pentru film, aleși datorită unui simț înnăscut al "naturaleții pe ecran" pe care îl aveau, potrivit pentru a pune pe peliculă scenariul consemnat de Puiu și Rădulescu într-o manieră "mai realistă ca niciodată". Eugenia Vodă lăsa de înțeles despre peliculă următoarele: "ar cultiva o (anti)retorică a banalului, a ficțiunii privite în manieră cvasi-documentară". De-a lungul timpului au mai fost și alte catalogări ale criticilor, precum: road-movie cu aspect de thriller ori film cu caracter "inițiatic" - interpretări, desigur, echitabile.[iii]
Întrebarea roșie - Despre ce e filmul?
Răspunsul scurt: În lumea în care banii sunt "leuți" sau "parai", grei sau ușori, curați sau murdari, reprezentanții celor două tabere (tinerii naivi și interlopii fără scrupule) co-există brutal.
Răspunsul detaliat: "Poemul narativ" al lui Ovidiu (Alexandru Papadopol) începe la micuța băcănie a părinților, ce la origine era un balcon - și câte spune acest micro-detaliu despre lumea de la începutul anilor 2000. Acest constănțean ahtiat după statutul de buticar, metamorfozat în cele din urmă într-un "instrument" purtător de conștiință (licitată pentru 2.000 de parai), face pactul cu Mefistofel. O nu, doamne, ce am făcut! Adică... nu... voiam să zic că face ce face el acolo și se înțelege la o sumă de bani... adică... duce și el niște medicamente ca tot omul la un domn acasă! Mef... Marcel, bărbatul care îi promite tânărului "marea cu sarea", e genul acela de individ pe care ți-l poți imagina oricând vecin cu tine. Poposit într-un cartier mărginaș, zice "hai noroc și sănătate" lovelelor din buzunar, și face pe zaharisitul cu oricine pentru a-și înlesni reușitele. Ovidiu n-are timp de pierdut, în fix patru ore trebuie să fie la București, după calculele lui Ivanov (Răzvan Vasilescu). Zorit de circumstanțe, Ovidiu își cheamă în ajutor prietenul, adică pe Vali (Dragoș Bucur), băiatul "șmecheraș" ce știe că viața nu-i ușoară. Acesta nu se prezintă singur la "datorie", ci vine alături de noua iubită, numită Bety (Ioana Flora), o tânără din Medgidia, ce pricepe mai greu în ce se bagă. Pe lângă livrarea a șase pachete, cei trei primesc încă o sarcină: trebuie să oprească la un angro și să ia marfă pentru magazinul familiei lui Ovidiu, primind în acest sens instrucțiuni clare de la doamna Cati (Luminița Gheorghiu). Comportarea firească per se și veritabila familiaritate dintre Vali și Ovidiu, fac ca dialogul din mașină să pară scăpat din "frâiele" regizorului, în sensul cel mai bun posibil! Acțiunea decurge fără a te gândi că este dirijată îndeaproape (deși este), pare de parcă ar fi filmată cu o cameră ascunsă, devenind mimetică vieții. Tu (spectatorul) ajungi să te identifici cu personajele, comprimându-le într-o mai amănunțită (sau nu) formă de dezambiguizare de caracter, în memoria proprie.
Dacă înainte de anii 2000, aveai blugii piramidă, teneșii de la Obor și o cămașă-două de terfeleală, acum (în anii 2001-2002) domnule, puteai să tragi pe tine niște ținute mai în ton cu moda din Occident. Că doar n-o să vină Nea' Nicu să-ți pună cravata de pionier... îi zici că ai ochelari futuriști și basta! Barem Bety... e leită fetelor din formația A.S.I.A.!
La un moment dat și parcă din neant, se face vizibil un jeep roșu în spatele dubiței. Din jeep iese un prim bărbat care vine glonț la portiera din dreapta și începe să-l lovească cu brutalitate pe Ovidiu. Un al doilea bărbat iese cu o bâtă și sparge geamul șoferului. - "Mă întorc la Constanța și dacă mă mai opresc o singură dată le dau și geanta și am terminat, vorbesc foarte serios. Deci eu nu glumesc domnu' Marcel, chiar nu glumesc! Cum adică de ce, adică sunt prost să-mi pun pielea la saramură pentru 2.000 de parai!?" - suspans ca într-un film american, fără. Mai târziu îi prinde radarul. Nu-i oprește doar pe ei, îi oprește și pe urmăritorii. Ovidiu dă șpagă, iar Vali minte că n-are permisul de conducere la el - din auzite, se pare că Dragoș Bucur n-ar fi avut permis pe atunci, motiv pentru care a fost învățat de un cascador să conducă.[iv]. Și scapă de urmăritori.
Odată sosiți la București, sunt călăuziți fie de intuiție, fie de trecători, până în zona Pantelimon-Iancului (unde era vila domnului Doncea, destinatarul pachetului), însă găsesc poarta încuiată. Așa că dau o fugă până la angro, unde băieții vor face pe samsarii, cât timp Bety rămâne de pază la mașină. Din pricina tensiunii ce plutea deja în aer între Vali și Ovidiu se iscă o ceartă - "Să-ți fie rușine de cum te porți, toate aerele astea de super-patron" - cam fără motiv real ca mai toate ciorovăielile provenite din abateri minore, duse la extrem. Când apele se mai liniștesc, se reîntorc la vila domnului Doncea. Interesant este că din apelul telefonic purtat între bucureștean și Ivanov, se subînțelege că cel din urmă are o poziție mai înaltă în ierarhia grupului din care fac parte (dacă la vila lui Doncea e lux, la domnul Marcel acasă cum o fi?).
Înapoi spre Constanța, undeva în mijlocul câmpului, o mașină. Mașina model jeep, de culoare roșie, lasă la vedere două cadavre pline de sânge. Iar Ovidiu, mișcat și totodată dezgustat, nu-și poate lua gândul de la ce tocmai a văzut. Întrebările pe care și le pune sunt clare, dilemele la fel.
Și da, vor înțelege și vom înțelege că odată ce au intrat în clica acestui individ, Ivanov, nu prea mai e cale de întoarcere. Totuși, Ovidiu e perceput ca neglijent și incapabil de-a respecta o înțelegere și va fi exclus din ecuație, Ivanov preferându-l pe Vali drept "săgeată". Bety nici măcar nu-i băgată în seamă de domnul Marcel, fapt ce indică percepția bărbaților asupra femeilor, în acele timpuri... de parcă acum s-ar fi schimbat prea multe...
Ultimul cadru îl surprinde pe Ovidiu mâncând cartofi prăjiți cu salată de roșii, ca într-un tablou de Lucian Prună (final deschis), cadru ce a fost îndelung comentat ca fiind "degeaba", fără substanță - complet nedrept! Din moment ce avem o frescă a societății postdecembriste, în stil naturalist, de ce n-am lăsa personajele să rămână autentice? În Marți, după Crăciun de ce se mănâncă Almette? În Polițist, adjectiv, de ce ai voie cu ciorbă?
Concluzie?
"Vinde-te mai grabnic, prețul totuși scade"- îmi vine în cap versul lui Păunescu, care scos din contextul poeziei de dragoste, poate reprezenta deviza filmului, în perspectiva mea. Ce cred că e "special" în legătură cu acest lungmetraj ar fi găselnița de-a te lua complice - ochiul tău e camera, ești pe bancheta din spate a dubiței - camera pendulând în funcție de cel care vorbește, lăsând tensiunea să se desfășoare, totodată dezghețând toate registrele limbii. O găselniță care a marcat filmul românesc timp de câteva decenii, și încă o face.
La momentul apariției, filmul de debut al lui Cristi Puiu - Marfa și banii - nu s-a bucurat de succes pe plan autohton. La Cannes s-au adunat mult mai mulți spectatori în numai patru seri de proiecții, decât la Scala într-o întreagă săptămână de difuzare la foc automat, după cum atrage atenția Mihai Chirilov, critic de film român.[i] Oarecum de înțeles, dat fiind că, pe lângă alte motive, el amintește că pentru film "n-a existat nici cea mai decentă fărîmă de publicitate". Dar de unde să mai existe și buget de publicitate, când însuși filmul a fost în pericol. Ca să termine filmul, Cristi Puiu a fost ajutat de Lucian Pintilie, Stere Gulea și Titi Popescu, căci o bună parte din bugetul alocat pentru peliculă a fost sustras ilegal de către unul dintre colaboratori.[ii]
Din punct de vedere estetic, NCR - Noul Cinema Românesc, apare la începutul anilor 2000, fiind ușor recognoscibil datorită umorului negru și stilului realist-minimalist, chiar auster. Noutăți apar și în ceea ce privește limbajul, vorbindu-se preponderent colocvial, fără replici "trase de păr" sau sloganuri patriotice. Din distribuția acestui prim film al NCR fac parte nume precum: Alexandru Papadopol, Dragoș Bucur, Ioana Flora, Răzvan Vasilescu, Luminița Gheorghiu, Doru Ana sau Constantin Drăgănescu. Actorii-cheie ai noului val românesc - Papadopol, Bucur și Flora - erau doar niște studenți în acel august al filmărilor, neșcoliți pentru film, aleși datorită unui simț înnăscut al "naturaleții pe ecran" pe care îl aveau, potrivit pentru a pune pe peliculă scenariul consemnat de Puiu și Rădulescu într-o manieră "mai realistă ca niciodată". Eugenia Vodă lăsa de înțeles despre peliculă următoarele: "ar cultiva o (anti)retorică a banalului, a ficțiunii privite în manieră cvasi-documentară". De-a lungul timpului au mai fost și alte catalogări ale criticilor, precum: road-movie cu aspect de thriller ori film cu caracter "inițiatic" - interpretări, desigur, echitabile.[iii]
Întrebarea roșie - Despre ce e filmul?
Răspunsul scurt: În lumea în care banii sunt "leuți" sau "parai", grei sau ușori, curați sau murdari, reprezentanții celor două tabere (tinerii naivi și interlopii fără scrupule) co-există brutal.
Răspunsul detaliat: "Poemul narativ" al lui Ovidiu (Alexandru Papadopol) începe la micuța băcănie a părinților, ce la origine era un balcon - și câte spune acest micro-detaliu despre lumea de la începutul anilor 2000. Acest constănțean ahtiat după statutul de buticar, metamorfozat în cele din urmă într-un "instrument" purtător de conștiință (licitată pentru 2.000 de parai), face pactul cu Mefistofel. O nu, doamne, ce am făcut! Adică... nu... voiam să zic că face ce face el acolo și se înțelege la o sumă de bani... adică... duce și el niște medicamente ca tot omul la un domn acasă! Mef... Marcel, bărbatul care îi promite tânărului "marea cu sarea", e genul acela de individ pe care ți-l poți imagina oricând vecin cu tine. Poposit într-un cartier mărginaș, zice "hai noroc și sănătate" lovelelor din buzunar, și face pe zaharisitul cu oricine pentru a-și înlesni reușitele. Ovidiu n-are timp de pierdut, în fix patru ore trebuie să fie la București, după calculele lui Ivanov (Răzvan Vasilescu). Zorit de circumstanțe, Ovidiu își cheamă în ajutor prietenul, adică pe Vali (Dragoș Bucur), băiatul "șmecheraș" ce știe că viața nu-i ușoară. Acesta nu se prezintă singur la "datorie", ci vine alături de noua iubită, numită Bety (Ioana Flora), o tânără din Medgidia, ce pricepe mai greu în ce se bagă. Pe lângă livrarea a șase pachete, cei trei primesc încă o sarcină: trebuie să oprească la un angro și să ia marfă pentru magazinul familiei lui Ovidiu, primind în acest sens instrucțiuni clare de la doamna Cati (Luminița Gheorghiu). Comportarea firească per se și veritabila familiaritate dintre Vali și Ovidiu, fac ca dialogul din mașină să pară scăpat din "frâiele" regizorului, în sensul cel mai bun posibil! Acțiunea decurge fără a te gândi că este dirijată îndeaproape (deși este), pare de parcă ar fi filmată cu o cameră ascunsă, devenind mimetică vieții. Tu (spectatorul) ajungi să te identifici cu personajele, comprimându-le într-o mai amănunțită (sau nu) formă de dezambiguizare de caracter, în memoria proprie.
Dacă înainte de anii 2000, aveai blugii piramidă, teneșii de la Obor și o cămașă-două de terfeleală, acum (în anii 2001-2002) domnule, puteai să tragi pe tine niște ținute mai în ton cu moda din Occident. Că doar n-o să vină Nea' Nicu să-ți pună cravata de pionier... îi zici că ai ochelari futuriști și basta! Barem Bety... e leită fetelor din formația A.S.I.A.!
La un moment dat și parcă din neant, se face vizibil un jeep roșu în spatele dubiței. Din jeep iese un prim bărbat care vine glonț la portiera din dreapta și începe să-l lovească cu brutalitate pe Ovidiu. Un al doilea bărbat iese cu o bâtă și sparge geamul șoferului. - "Mă întorc la Constanța și dacă mă mai opresc o singură dată le dau și geanta și am terminat, vorbesc foarte serios. Deci eu nu glumesc domnu' Marcel, chiar nu glumesc! Cum adică de ce, adică sunt prost să-mi pun pielea la saramură pentru 2.000 de parai!?" - suspans ca într-un film american, fără. Mai târziu îi prinde radarul. Nu-i oprește doar pe ei, îi oprește și pe urmăritorii. Ovidiu dă șpagă, iar Vali minte că n-are permisul de conducere la el - din auzite, se pare că Dragoș Bucur n-ar fi avut permis pe atunci, motiv pentru care a fost învățat de un cascador să conducă.[iv]. Și scapă de urmăritori.
Odată sosiți la București, sunt călăuziți fie de intuiție, fie de trecători, până în zona Pantelimon-Iancului (unde era vila domnului Doncea, destinatarul pachetului), însă găsesc poarta încuiată. Așa că dau o fugă până la angro, unde băieții vor face pe samsarii, cât timp Bety rămâne de pază la mașină. Din pricina tensiunii ce plutea deja în aer între Vali și Ovidiu se iscă o ceartă - "Să-ți fie rușine de cum te porți, toate aerele astea de super-patron" - cam fără motiv real ca mai toate ciorovăielile provenite din abateri minore, duse la extrem. Când apele se mai liniștesc, se reîntorc la vila domnului Doncea. Interesant este că din apelul telefonic purtat între bucureștean și Ivanov, se subînțelege că cel din urmă are o poziție mai înaltă în ierarhia grupului din care fac parte (dacă la vila lui Doncea e lux, la domnul Marcel acasă cum o fi?).
Înapoi spre Constanța, undeva în mijlocul câmpului, o mașină. Mașina model jeep, de culoare roșie, lasă la vedere două cadavre pline de sânge. Iar Ovidiu, mișcat și totodată dezgustat, nu-și poate lua gândul de la ce tocmai a văzut. Întrebările pe care și le pune sunt clare, dilemele la fel.
Și da, vor înțelege și vom înțelege că odată ce au intrat în clica acestui individ, Ivanov, nu prea mai e cale de întoarcere. Totuși, Ovidiu e perceput ca neglijent și incapabil de-a respecta o înțelegere și va fi exclus din ecuație, Ivanov preferându-l pe Vali drept "săgeată". Bety nici măcar nu-i băgată în seamă de domnul Marcel, fapt ce indică percepția bărbaților asupra femeilor, în acele timpuri... de parcă acum s-ar fi schimbat prea multe...
Ultimul cadru îl surprinde pe Ovidiu mâncând cartofi prăjiți cu salată de roșii, ca într-un tablou de Lucian Prună (final deschis), cadru ce a fost îndelung comentat ca fiind "degeaba", fără substanță - complet nedrept! Din moment ce avem o frescă a societății postdecembriste, în stil naturalist, de ce n-am lăsa personajele să rămână autentice? În Marți, după Crăciun de ce se mănâncă Almette? În Polițist, adjectiv, de ce ai voie cu ciorbă?
Concluzie?
"Vinde-te mai grabnic, prețul totuși scade"- îmi vine în cap versul lui Păunescu, care scos din contextul poeziei de dragoste, poate reprezenta deviza filmului, în perspectiva mea. Ce cred că e "special" în legătură cu acest lungmetraj ar fi găselnița de-a te lua complice - ochiul tău e camera, ești pe bancheta din spate a dubiței - camera pendulând în funcție de cel care vorbește, lăsând tensiunea să se desfășoare, totodată dezghețând toate registrele limbii. O găselniță care a marcat filmul românesc timp de câteva decenii, și încă o face.