Tată - Principii de viaţă

Emilian Velicanu, interpretat de Vlad Ivanov, e un bărbat sigur pe sine, care ştie ce e viaţa şi ştie şi cum trebuie să o înfrunţi. Privit din exterior pare că a găsit cheia succesului, în măsura în care succesul e acel tip de confort pe care îl visează Occidentul: familie, casă şi tot ce trebuie lîngă casă; aşadar o situaţie materială bună - care, într-o ordine consumeristă, ar aduce automat şi împăcarea sufletească. Un bărbat care ajunge la o astfel de condiţie se poate considera model. Şi, în acest sens, poate gîndi - în relaţie cu apropiaţii săi, cel puţin - că drumul parcurs de el pînă la reuşitele vizibile în viaţa sa ar trebui să fie luat drept exemplu de cei din jur. Viaţa sa ar putea fi pilda vie a unor principii de viaţă sănătoase, fără de care bărbatul în chestiune nu ar fi putut obţine statura pe care o vedem pe ecran. Pe deasupra, se crede şi un tip cool, se agită pe muzică rock (nu şi-a pierdut inocenţa sufletească) şi nu se fereşte să abordeze subiecte sexuale cu fiul său, cel pentru care exemplul său ar trebui să fie grăitor în cel mai înalt grad.
 
Totuşi, noului film al lui Constantin Popescu, Principii de viaţă, îi lipseşte tocmai viaţa. Realitatea nu spune poveşti. Poveştile apar atunci cînd mintea unei persoane care priveşte întîlneşte faptele realităţii, iar poveştile cresc în mintea privitorului, în jocul liber al memoriei cu imaginaţia. În acest caz, realismul nu poate fi privirea în realitate, fiindcă ea este deja poveste, este încărcată cu sens, iar ceea ce furnizează este o reducţie semnificativă în materia realităţii (în fapte) în favoarea unui sens stabilit. Realismul nu ar trebui să fie o privire în realitate, ci o aranjare a conţinutului semnificant în aşa fel încît filmul să ofere exact ceea ce oferă şi realitatea: fapte (care, însumate, construiesc impresia de viaţă). Utilizarea aparatului de filmat în aşa fel încît să invite spectatorul să urmărească faptele devine, în acest caz, o poziţie anti-ideologică (în sensul că se opune ideologiei dominante; altfel, desigur, şi acest tip de demers este de natură politică), fiindcă mijloacele cinematografice nu mai servesc unui anumit scop - acela de a sădi în mintea spectatorului ideile deja prezente pe ecran, ca şi cum ar fi ale sale, nu ale instanţei narative (sistem sau autor) -, ci transformă exerciţiul filmic într-un act similar celui care se petrece în realitate: aşa cum o persoană priveşte faptele în realitate, aşa priveşte şi spectatorul ceea ce se petrece pe ecran - urmăreşte faptele şi stabileşte sensul celor văzute. Iar aparatul de filmat este suportul privirii sale.
 
Însă atunci cînd filmul narează privirea, cum este cazul Principiilor, stilul de re/prezentare, folosirea mijloacelor cinematografice în sens realist - pentru a poziţiona spectatorul în urmărirea poveştii ca fapt al realităţii - corespunde ideologiei dominante: filmul este confecţionat în aşa fel încît spectatorul să accepte ideile deja existente pe ecran ca fiind ideile sale. În acest caz, stilul trebuie să ascundă lecţia pe care instanţa narativă a pregătit-o spectatorului.
 
Principii de viaţă oferă un parcurs chinuit, în care simţi cazna autorilor (scenarişti şi regizor) de a găsi un drum în urma căruia lecţia de viaţă pe care vor să o predea să aibă o susţinere cît mai trainică. Filmul e cusut cu aţă albă, realizezi asta urmărind goana personajului principal. Emilian Velicanu, în douăzeci şi patru de ore din viaţa sa, trebuie să bifeze suficiente check point-uri încît să motiveze reacţia sa din final, cea în care sînt vizibile principiile de viaţă în toată nuditatea lor. Demersul lui Constantin Popescu e similar celui din Poliţist, adjectiv din punct de vedere al fabricării. Simţi că în spatele formei de expunere realiste se află o anumită idee pe care autorii vor să o transmită. Simţi că filmul e nevoit să adune evenimentele de pe ecran pentru a reuşi să ofere un schelet ideii din spatele ecranului. Şi în filmul lui Porumboiu, şi în filmul acesta, faptele re/prezentate de autor sînt deformate de sensurile livrate prin intermediul lor.
 
Principii e lipsit de naturaleţe fiindcă transpare construcţia sa în-vederea-acoperirii-unei-idei. Personajele au o singură faţă de la început pînă la sfîrşit şi nu respiră o viaţă a lor, ci sînt condamnate să rămînă simple instrumente prin care filmul îşi întregeşte demonstraţia. Velicanu acumulează nervi. Prima lui soţie e din ce în ce mai umilită. Fiul lui mai mare e resortul descărcării nervoase a tatălui. Actuala soţie e uşor nemulţumită, dar se complace în situaţia respectivă. Unul dintre clienţii firmei sale, singurul care apare în film, e o femeie cicălitoare, care îl sună non-stop pe Velicanu să vadă cînd îi vor fi gata pliantele. Velicanu trebuie să acumuleze nervi, încît reacţia lui din final să închege sensul vizat de autor. Astfel, celelalte variabile ale ecuaţiei sînt plasate în diverse contexte în care să îşi repete insistent natura, încît Velicanu să acumuleze nervi.

Spectatorul e pus la mijloc şi e nevoit să înghită o realitate deja digerată de cei care au realizat filmul, o realitate care se închide imediat ce autorii încheie raţionamentul. În demonstraţia sa, Poliţist, adjectiv luptă cu un aspect al mentalităţii româneşti - faptul că legea e, aşa, un fleac. Atunci cînd Anghelache (Vlad Ivanov) ciocăneşte spectatorul în cap cu DEX-ul, ideea e de a îi arăta că acolo unde apare legea, realitatea pe care aceasta o acoperă nu mai e discutabilă. Demersul lui Porumboiu, chiar dacă formal e tot artificial, cu sensuri prealabile poveştii, are un mare avantaj înaintea Principiilor de viaţă: nu este clişeatic. Porumboiu luptă cu un aspect al mentalităţii autohtone. Constantin Popescu vrea să arate un astfel de aspect. Mentalitatea e o sumă de clişee, filmul lui Constantin Popescu nu putea fi altfel.